Se afișează postările cu eticheta bycicle. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bycicle. Afișați toate postările

marți, 6 martie 2018

Targoviste-Aninoasa-Gorgota-Valea Voievozilor 27 august 2017


Avand invedere ca in urma cu o saptamana descoperisem o zona frumoasa, am hotarat sa ne reintoarcem pe dealurile de langa Targoviste.
Am plecat, iarasi, tarziu, asa ca intalnirea cu Ionut s-a petrecut dupa pranz, iar intrarea pe traseu la aproape 13. Dar nu era graba, traseul era scurt, fara dificultati majore, asa ca aveam timp sa ne intoarcem.
Punctul de plecare a fost intr-o margine a Targovistei, ocazie cu are am vazut, din mersul masinii, o mica portiune din orasul fosta capitala, poate cea mai importanta – zona istorica. Trafic foarte aglomerat, masini buluc, parcate pe marginea strazii, deci nimic anormal pentru tarisoara noastra.
Am renuntat la cumparaturi si am plecat la drum, catre Viforata. Prima portiune era pe asfalt, pe DN-ul catre Sinaia, deci aglomerat. Din fericire, aveam doar o bucata scurta. Din nefericire am ratat iesirea si am mai mers inca un kilometru pe acest drum. Dar am avut norocul sa gasim repede un drum de legatura cu traseul nostru, asa ca ne-am intors numai 100 de metri.
Odata reveniti pe traseu, am mers in directia Aninoasa. Drumul, de o calitate foarte buna, ne-a facut sa nu simtim kilometrii facuti pana la intrarea pe drumuri de pamant.
Prima oprire am facut-o langa un monument dedicat eroilor din Primul Razboi Mondial, unde am facut si cateva poze.


Am virat stanga pe un drum de beton si, cu putin timp inainte de a iesi din localitate am facut un popas mai lung pentru cumpraturi si mancat o inghetata.
Imediat ce am iesit din sat s-a terminat si betonul moment in care am intrat direct in padure, sa culegem mure, sau, cel putin, sa la cautam.
Am gasit o tufa micuta, am mai gasit si cativa aluni, dar recolta a fost slaba. Norocul meu a fost ca mancasem destul de multe cu o zi in urma, la tara.
La iesirea din padure s-a lasat descoperita si urcarea care ne astepta. Cum temperatura crescuse peste 30oC, am facut o noua pauza la umbra unei salcii. Ne-am hidratat, am mancat si, avand in vedere ca urmatoarea etapa se desfasura in plin soare, ne-am cremuit bine.







De aici incepea o urcare abrupta si sinuoasa pe un drum de caruta, plin de pietre si sleauri. Cu putin efort, uneori si pe langa biciclete, am reusit sa ajungem in varful urcarii, loc de unde aveam privelistea asupra a doua vai.




In acest punct am avut de ales: ori urmam traseul desenat de acasa prin Glodeni, ori o taiem peste deal, pe pajiste, pe un drum care uneori disparea.
Daca mergeam pe traseul initial, am fi intrat pe o portiune din traseul pe care am urcat in urma cu o saptamana, dar in sens invers. Desi in coborare, stiam ca o buna parte e strabatuta de sleauri, uneori umplute cu piatra, iar tot farmecul coborarii ar disparea. Cea de a doua varianta parea mai tentanta. O scurta portiune a trebuit sa mergem pe langa bicle, dar curand am putut sa ne urcam pe ele. Desi erau sleauri, portiunea centrala era suficient de lata ca sa ne permita coborarea in siguranta, chiar daca cu viteza redusa. Dupa o prima coborare, la capatul careia Ionut a avut parte si de o tranta, am avut de urcat o cocoasa care se termina cu imaginea unei coborari geniale pe pajiste. Ne-bu-ni-eeeeeee!!!!!!





La jumatatea coborarii am mai facut un popas ca sa ii astept pe Ionut si Laura. In acest punct am mai facut cateva fotografii dupa care ne-am dat drumul la vale fara a mai avea in fata vreo poteca, direct pe pajiste.







La finalul coborarii ne astepta padurea. Racoarea era binevenita dupa cat am indurat arsita soarelui. Ne-am speriat putin la intrare din cauza ca am avut neplacuta surpriza sa intalnim cateva portiuni cu noroi si sleauri. Am avut un déjà-vu: privind urmele copitelor infipte adanc in pamant mi-am amintit de cosmarul trait in urma cu cativa ani, la o tura prin Fagaras. Din fericire au fost numai doua sau trei portiuni scurte. Mai departe drumul a fost in regula.
Am intrat pe o portiune comuna cu traseul facut saptamana trecuta, dar in sens invers. 

Asta pana in Gorgota. De aici traseul nostrum urma alta cale. Am avut o urcare mai urata pana la Manastirea Gorgota. Panta era maricica si, combinata cu nelipsitul pietris, a devenit crunta.

De aici mai departe am avut parte de o coborare frumoasa pana la revenirea pe asfalt.


Am mai facut o pauza in Gorgota, la aceeasi fantana ca si la tura anterioara si am dat bice pana la Razvad.
La intresectia unde am lasat masina data trecuta am virat dreapta si am intrat pe un traseu nou. Am mers in continuare pe asfalt prin Valea Voievozilor si am revenit in Targoviste. O mare parte din drum, adica vreo 3 kilometri, am refacut traseul pe care am trecut dimineata cu masina. Traficul a fost mult mai aerisit, asa ca am putut studia in liniste locurile.
Odata reveniti la masini am instalat bicicletele si am pornit la drum, eram déjà in intarziere. Din pacate, in Tartasesti traficul era blocat din cauza unui accident. Pana la urma am reusit sa ajungem cu bine, nu inainte de a opri sa cumparam pepeni.



marți, 13 februarie 2018

Return to heaven



La sfarsit de iulie, la insistentele partenerilor de plimbare , m-am reintors la Stana lui Burnei. Planul initial era sa urcam pe culmea Malita, dar ploile cazute cu cateva zile inainte au facut sa nu fie posibil, asa ca ne-am repliat si am urcat pe valea raului.
Eram curios cum este cu bicicleta functionala.
De aceasta data am fost 6, din care doua fete. A fost o tura cu ritm lejer. Data fiind viteza de urcare, am avut timp sa savurez in liniste peisajele, natura, plimbarea.













Daca prima data m-am chinuit sa urc, mergand de multe ori pe langa bicicleta, sau suferind de sete, acum am urcat numai pe bicicleta, iar consumul de apa si mancare s-a injumatatit.
Am gasit acelasi loc frumos, dar mult mai populat .Prima data erau sub 10 masini, acum erau insirate pe marginea drumului mult peste o suta. In zona stanii am gasit foarte multe corturi.










De altfel, pe parcursul drumului am vazut foarte multe locuri unde erau picnicuri sau zone de campare.






Tot din cauza ritmului scazut, am ajuns, din nou, sa intarziem. Dar a fost frumos.
De aceasta data am putut sa ma bucur de coborare. Geeeeeniiiiiaaaaaalaaaaaaaa!

Odata ajunsi la masini, ne-am bagat cu biclele in rau, apoi ne-am asezat la masa la pensiunea din apropiere.
De aceasta data am batut toate recordurile: am ajuns la ora 1:00. Noaptea! Noroc ca a doua zi era duminica.

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Prima iesire la munte in 2016

Salutare!

     Asa cum reiese inca din titlu, a venit si momentul asteptat de multa vreme. Am reusit sa ajung la munte, chiar la inceputul toamnei.
         Povestea s-a intamplat la inceput de septembrie.
Impreuna cu partenerul de tura am plecat dis de dimineata in directia Campina. Traseul nu era inca definitiv, asa ca, in masina, am hotarat sa pornim spre Sotrile. Pana sa pornim la drum, cat timp am pregatit calutii, am si bagat la ghiozdan ceva combustibil adus de acasa.
     Distractia a inceput cu o urcare serioasa si destul de lunga prin padure. La.un moment dat, prin sparturile dintre copaci am avut o panorama asupra vaii Doftanei. Deci, pauza si fotografiile de rigoare





      Am plecat mai departe, iar in Șotrile am facut si o pauza, pana aici am avut parte de urcare aproape continua, iar conditia fizica nu prea era atat de buna.


      Desi vroiam sa ne odihnim, am primit o solicitare mai putin obisnuita: sa ajutam la mutatul unei custi in care se afla o "fiara". Fiara avea 120 kg. A trebuit sa urcam cusca dintr-o vale pana in duba care ne astepta in strada. Deci am tras si de "fiare".
       Dupa o inghetata si o mica ciocolata am purces din nou la drum. Directia Breaza. Insa, pana acolo mai aveam de trecut doua urcari care au scos sufletul din noi. Insa privelistile meritau. Prima dintre ele a fost chiar la iesirea din Șotrile. Am mai facut insa o sesiune foto in timp ce vorbeam cu un vacar ce incerca sa ne faca harta zonei.


     Insa ne astepta o coborare frumoasa pana in Plaiu Cornului. Totusi, ca sa ajungem in DN1, mai aveam de facut o urcare grea. In varf am facut din nou o pauza pentru fotografii, dar si pentru a manca ceva.






        Din varful ultimei urcari si pana in DN1 am avut parte de o coborare super pe o straduta ingusta, printr-un cartier ce se anunta (indicatorul de la intrarea in zona caselor) a fi in componenta orasului Breaza, pe harta aparand ca fiind Nistoresti.
    La sfarșitul coborarii am infruntat momentul mai neplacut al turei: intalnirea cu DN1. In mod normal, trebuia sa mergem cam 4 kilometri pana la un pod care sa ne treaca peste Prahova. Dupa linistea avuta, timp de cateva ore, imaginati cum am fost loviti de zgomotul infernal de pe acest drum.
      O prima incercare a fost podul de cale ferata, dar, desi avea si o pasarela pietonala, nu a fost posibil sa ajungem la el. Din fericire, dupa cateva minute, a aparut o punte suspendata care ne-a ajutat sa scurtam drumul si sa scapam de zgomotul nebun facut de masini.


       In sfarsit, aveam liniste. De aici am luat directia Breaza, insa am evitat centrul, virand la dreapta catre Surdesti.



   Am savurat o noua coborare, care era sa ne faca probleme, din cauza animalelor lasate libere pe marginea drumului.
        Acum ne astepta o urcare, nu foarte lunga, dar intensa. Partea buna a fost ca ne-a oferit o priveliste frumoasa a vaii si dealurilor din imprejurimi.
      Am coborat in Ocna de jos, ocazie cu care am avut de ales: vestita urcare catre Sultanu sau coborare pe firul vaii catre Provita. Dupa analiza timpului, dar si a starii fizice, am hotarat sa coboram in Provița. A fost o bucata de drum foarte linistita printr-o zona pitoreasca. Am mers numai pe firul vaii pe un drum asfaltat, chiar daca ingust, tot ce se auzea fiind susurul apei sau pasarile. Cred ca a fost cea mai frumoasa zona prin care am trecut in aceasta tura. Liniste, aer curat, casute vechi, civilizatia aproape ca lipsea, nu s eauzea nici muzica, fantani pe marginea drumului, adica toate ingredientele unui loc in cate sa te pierzi de lumea inconjuratoare, numai tu si gandurile. Cu siguranta voi reveniin aceasta zona. Am facut o singura pauza, in Valea Bradului, pentru a reumple bidoanele cu apa si a manca ceva. Trageam de timp, parca nu mai vroiam sa plecam mai departe. Foarte rar am simtit asa ceva.
      Insa totul s-a terminat odata cu intrarea in Provița de Sus. A nu se intelege ceva rau. Este o localitate foarte curata, linistita, dar se vede apropierea de civilizatie.



      Am continuat catre Provița de Jos unde urma ultimul hop: inca un deal de urcat. La poalele acestuia am facut o pauza mai lunga, oboseala isi spunea cuvantul. Am mancat ne-am odihnit si pana la urma ne-am facut curaj. Cu greu am ajuns in varf. De aici puteam vedea destinatia finala: Câmpina. A urmat o coborare geniala. Franele s-au incins incat a inceput sa se simta mirosul de metal fierbinte.


         Am traversat orasul si am revenit la masina. Fiind duminica, ne asteptam ca la intrarea in Bucuresti sa fie aglomerat, asa ca am parasit DN1 si am intrat pe drumul care trece prin Buftea. Liber, putin valurit in anumite zone, sate destul de multe, dar,tragand linie, e o varianta estul de buna pentru evitarea aglomeratiei din zona Baneasa.
A fost o prima tura foarte reusita.
Au urmat si altele, dar voi reveni in postarile urmatoare.