Se afișează postările cu eticheta bikeride. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bikeride. Afișați toate postările

vineri, 23 ianuarie 2015

Dambovicioara - Fundatica - Fundata - Sirnea - Ciocanu

           Asa cum am promis, revin cu povestea unei ture foarte reusite.
           La mai putin de o luna, am revenit in Dambovicioara pentru o tura ce promitea sa fie interesanta. De aceasta data am reusit sa am si un partener: Robert din Pitesti, pe care l-am intalnit pe ciclism.ro (droby).
           Dupa cum va amintiti, am ramas cu placerea explorarii nesatisfacuta, asa ca acum aveam sa aflu daca ceea ce au schitat altii pe bikemap sunt date reale.
           In Dambovicioara am ajuns inca de vineri seara, in sfarsit aveam parte de un miniconcediu. Marc urma sa fie cel mai bucuros de acest lucru: scapase dintre betoanele orasului. Avea cam tot ce isi dorea: leagane, balansoare, tobogane, jucarii, dar mai ales copii cu care sa se joace. Parca in oras sunt toti egoisti: nu vor sa imparta jucariile, nu vor sa se joace cu alti copii. Aici e altfel.
            Sambata am lalait-o prin curtea pensiunii, si cam atat. Singurele lucruri cu care mi-am umplut ziua au fost pregatirea gratarului si curatatul bicicletei.
          Duminica dimineata ardeam de nerabdare sa plecam. In speranta ca voi reusi sa maresc trupa, am incercat sa opresc un biciclist sa ii propun sa mni se alature. Insa, ghinion, era chiar Robert, deci am ramas tot in doi.
          Dupa ce am mancat micul dejun, a sosit si momentul mult asteptat. Prima parte am parcurs-o destul de repede, o cunosteam. Am facut doar cateva fotografii pe Valea Cheii, dar fara filme, preferand sa salvez spatiul de pe card pentru mai tarziu (va amintiti patania din povestea anterioara). Buna decizie. In plus, am luat cu mine si cea de a doua camera, plus adaptor pentru cardul din telefon.





Transport ecologic in doua variante



          De aceasta data am reusit sa gasim si pestera (am aflat ca se numeste La uluce), cineva se ingrijise si marcase cu vopsea pe un pom locul unde se ascunde pestera. Este mai mult o grota, lunga de maxim 30 metri, iar din ea pornesc doua galerii in care se intra pe burta. Banuiesc asta pentru ca cineva se ingrijise sa puna o scara de lemn pe care am urcat sa vad intrarea in cele doua galerii. Am intrat in pestera singur, Robert preferand sa ramana afara.






         Am plecat mai departe savurand peiasjele care ne desfatau privirea.





         Deja am trecut de locul unde m-am oprit data trecuta. La un moment dat padurea a inceput sa se rareasca, lasand locul unor pajisti ce imbiau la somn, leneveala, lucruri din astea. Dar noi am continuat drumul pe marginea paraului. Chiar daca era in continua urcare, de aceasta data fiind insotit, a decurs mult mai usor. Am facut pauze destul de dese, parte din ele pentru fotografii, altele pentru cules cativa fragi si cateva boabe de zmeura.





         Usor - usor ne indreptam catre varful ascensiunii, sau asa credeam. Tot aici am descoperit si un loc amenajat pentru tiroliana. Urcusul tot continua, paraul tot pe langa noi, asa ca incepusem sa ma intreb oare cand se termina. La un moment dat intalnim o curba in  loc si o urcare abrupta, chiar daca scurta.


           Tot aici ne intersectam cu alti trei biciclisti care ne spun ca la partea de sus ne asteapta Fundatica. Am rasuflat usurati. Lao o intersectie cu un drum destul de stricat ne intrebasem daca nu gresisem drumul, dar GPS-ul ne-a aratat ca inca suntem pe drumul cel bun. Am gasit un sat rasfitat pe dealuri, care nu parea sa aibe legatura cu turismul, lucru infirmat destul de curand de masinile care au aparut pe drum, sau prin curtile caselor.





         Furati de coborare, am avut noroc ca la un moment dat am intrebat un copil daca suntem pe drumul cel bun, dar fiindca ne fusese lene sa consultam traseul pe telefon, am avut parte de un raspuns neasteptat: trebuia sa ne intoarcem. Din fericire doar 200 de metri. Insa, cand ne-a indicat drumul, am scos neincrezator telefonul sa verific track-ul. Pe aici era. Aveam in fata o panta foarte abrupta. Era un vechi drum, acum acoperit cu iarba, plus urmele apei care a scos la iveala coltii muntelui.




       Insa privelistile erau superbe, mai ales ca eram singuri ( am intalnit un singur om care cobora din Fundata, care ne-a si confirmat ca suntem pe drumul cel bun, care, mai mult, mai si scurteaza drumul auto la sub  jumatate).



          Din nefericire, Robert a avut parte si de o cazatura (insa fara urmari grave). Am oprit de mai multe ori pentru fotografii, dar intr-un final am ajuns si la capatul drumului: urma o portiune de drum distrusa de ape, plina de bolovani si cu o inclinatie care scotea din orice calcul mersul pe bicicleta.


           Spre bucuria noastra s-a dovedit ca nu are mai mult de 300-400 de metri. Ajunsi in varf ni s-a deschis in fata ochilor un peisaj fantastic: aveam in fata atat Bucegii cat si Piatra Craiului. Tot aici incepea si Fundata, asa ca am reusit sa gasim foarte repede pe cineva care sa ne faca si o fotografie impreuna (pana acum nu reusisem). In scurt timp aveam sa ajungem si la asfalt, dar dupa o frumoasa coborare pe drumul de tara. Foarte rapid am ajuns si la drumul european unde urnma sa facem o pauza ceva mai lunga pentru masa si umplerea rezervoarelor cu lichide.



   

         Europeanul avea sa fie destul de linistit, insa de cand plecasem am remarcat cum se aduna norii, asa ca, imediat ce am virat stanga spre Sirnea, am avut parte de nori negri deasupra noastra.
          Asa cum stiam din urma cu un an, drumul este tandari, noroc ca pe bicicleta te poti strecura destul de usor printre gropi, dar cei cu masinile isi blesteama zilele pe aici. La cata reclama se face pentru Sirnea, cred ca se putea turna si putin asfalt. De altfel si de la iesire pana la intrarea in Ciocanu (deja in judetul Arges) drumul este tot de pamant.
         Dar sa revenim la poveste. Odata cu intrarea spre Sirnea nu am mai avurt parte de protectia copacilor, asa ca trebuia sa ne grabim: incepuse sa fulgere foarte aproape de noi (tunetele pareau sa fie la cativa pasi de noi - o senzatie destul de neplacuta). Speram sa ajungem in sat sa ne adapostim inainte de inceperea ploii. Din fericire am avut parte doar de cativa stropi razleti. Vedeam, deja cum se indeparteaza norii. Cu toate astea, preventiv, am hotarat sa facem o pauza la un restaurant si sa mancam ceva pana se termina ploaia. Belea: nu am gasit nici macar un singur restaurant, sau o pensiune care sa aibe ceva asemanator, dar nici o terasa, ceva de genul birturilor de la tara. NIMIC. Asta e: mancam din traista. Am hotarat sa incepem urcarea spre Ciocanu si sa gasim un loc mai retras unde sa mancam. La un moment dat am oprit din cauza ca incepuse sa picure ceva mai serios. Eu, baiat cu minte multa, vazand la plecare soarele puternic, am renuntat sa imi iau ceva contra ploii, asa ca acum eram expus total. Din fericire, ploaia doar ne-a atras putin atentia, fara a ne uda serios. Am continuat urcarea si am ajuns destul de usor in varful muntelui, desi ma asteptam sa fie mult mai greu. Aici am avut parte de privelisti superbe:




        Dupa pauzele normale de fotografii aveam sa atacam si ultima portiune: coborarea in cap din Ciocanu spre Dambovicioara.



Piatra Craiului
Incepe coborarea finala


          Superb, la fel ca si in Ciocanu. Franele au stat stranse la greu, curbe in ac de par, uneori una dupa alta (practic niste mici serpentine), viteza cat cuprinde, peisaje de vis, o nebunie.
        Ajunsi la pensiune a trebuit sa prezentam raportul: adica fotografiile. Au fost atat de convingatoare incat a doua zi am urcat impreuna cu restul familiei sa admiram privelistea. A fost superfain, am avut parte de soare si liniste. Am stat cateva ore in care am contemplat maretia Pietrei Craiului si a Bucegilor de cealalta parte.
       In incheiere, harta plimbarii, desi am uitat sa pornesc inregistrarea de pe telefon, asa ca nu pot vedea prea multe date, doar ca au fost 32 kilometri foarte placuti, poate mai putin perioada petrecuta printre fulgere.

Route 1683995 - powered by www.bikemap.net

       
            Mai am de povestit o singura tura, facuta la sfarsitul lunii mai pe malul Oltului. Pana atunci va doresc o iarna cat mai placuta cu multe planuri de concedii.          
            Sa auzim de bine!

marți, 18 noiembrie 2014

Ultima tura serioasa a anului

         Nu prea am mai avut timp sa scriu, de fapt nici acum nu am, asa ca voi fi foarte expeditiv.

         In prima duminica din noiembrie, profitand de vremea buna, am luat calea Pitestiului, impreuna cu Joby. Aici ne asteptau Droby si Megane2, care ne pregatisera un traseu in vecinatatea Pitestiului.
Am pornit direct prin padurea Trivale, Droby locuind chiar la liziera.



         Prima portiune a fost pe asfalt, dar mai putin de 3 kilometri, dupa care am intrat pe potecile cunoscute de gazde.Am facut, cred, o singura pauza pentru ceva poze, 



iar dupa pauza a urmat partea cea mai spectaculoasa: o coborare in cap. M-am temut ca nu voi putea cobora, dar mi-am invins teama si am coborat pe poteca ingusta. 

De aici am mai mers foarte putin pana am reintrat pe asfalt, iar apoi ne-am reintors in Pitesti, unde ne-am despartit de Megane2.
Am traversat Pitestiul si am iesit pe barajul de la Budeasa, 



nu inainte de a imortaliza o cascada artificiala a Argesului.



       Odata iesiti de pe baraj, am incercat sa urcam dealul prin padure, dar, din pacate, pamantul era prea moale (semnele toamnei). Ne-am reintors pe asfalt pret de cativa kilometri prin padure, pana in Budeasa Mica.

Am mers prin sat pana in Argesel iar apoi am traversat europeanul pentru a ne indrepta spre Colibasi. La Colibasi am virat dreapta cu directia Fagetu. La scurt timp dupa iesirea din oras am iesit si de pe asfalt. Asta din cauza ca cineva a ras vechiul asfalt si incepuse reasfaltarea (campania electorala, probabil), dar numai pana la iesirea din oras, apoi drumul s-a transformat in unul pietruit.
        Am oprit pentru o pauza de mancare in marginea viitorului loc de gratare si apoi din nou la drum.
        Am avut parte de o urcare destul de serioasa ce avea sa ne pregateasca pentru urmatoarele doua, mult mai intense.

Nu credeam ca voi fi capabil sa le fac dintr-o bucata (doua luni de pauza de la ture), dar am reusit. Cu toate astea cea mai grea a fost cea de la Budeasa. Dar niciuna dintre ele nu a depasit 6-700 metri.
       Mai departe am mers numai pe asfalt, pana la reintrarea in padurea Trivale, dar nu inainte de a vizita si noul parc de pe malul Argesului, un loc prietenos cu biciclistii, prin prisma pistei ce da ocol parcului. Droby ne-a propus o scurtatura prin padure, dar s-a dovedit destul de dificila, nu atat din cauza pantei, cat a pietrelor ascunse sub covorul de frunze.
       A fost o incheiere superba a unei ture reusite, chiar daca nu la fel de spectaculoasa ca o iesire la munte. Insa, pentru asta, avem de asteptat primavara. Dar avem timp toata iarna sa planuim noi trasee.
Multumim gazdelor care ne-au pregatit un traseu interesant.
Traseul a fost:
http://www.bikemap.net/ro/route/2852076-in-jurul-pitestiului/#/z14/44.86487,24.8503/terrain
sau
http://www.mapmyride.com/routes/view/583365222

joi, 15 mai 2014

O tura obositoare, dar frumoasa.


Iata ca a venit si ziua cea mare.

      Dupa doua saptamani de pauza aveam parte de o noua iesire. Plecarea fiind programata la ora 11, nu am mai pus telefonul sa ma trezeasca. Mare belea. M-am trezit la ora 10:20, in conditiile in care nu aveam nimic pregatit pentru bagaj: limonada, mancare, tehnica pentru tura, NIMIC. Asa ca am intarziat. Surpriza a venit in momentul in care am constatat ca, desi nu se mai anuntase nimeni, am gasit in afara de Joby inca doi parteneri de plimbare: Chrystyan si Tibi. Am facut cunostinta si am plecat la drum.
      De aceasta data era programat sa fie o tura aproape in totalitate fara asfalt, asa ca imediat dupa trecerea podului de peste Olt am virat la dreapta pe dig. Unul dintre noii parteneri mai fusese pe acest traseu, sau mai bine spus pe anumite portiuni, asa ca a propus cateva scurtaturi care au imbunatatit tura. La sugestia lui am coborat de pe dig pe un drum care era practic in albia inundabila a raului, dar probabil ca nu mai fusese inundat de foarte multi ani. Si bine am facut: pana la baraj am mers practic prin mijlocul tufelor crescute destul de inalt.

        Ajunsi la barajul de la Arcesti (Proaspeti), am intrat pe drumul oficial, betonat. Asta pana am ajuns la judeteanul care face legatura intre Arcesti si Salcia. Dar nu am mers pe acest drum decat vreo 200 de metri, pentru ca am intrat imediat in dreapta pe un drum care mergea in paralel cu un canal de irigatii (probabil) ce avea sa ne duca pana in Dranovatu, ocolind drumul oficial. Dupa o alta scurtatura peste islazul satului am ajuns si in sat, dar numai dupa o prima urcare ce avea sa ne dea ocazia unei coborari in viteza care ne-a deschis cu adevatrat pofta de biciclit. De aici si pana in Izvoru am mers numai pe drumuri secundare foarte slab circulate, cu o scurta portiune pe drumul national.
       In Izvoru am facut si primul popas mai lung, ocazie cu care am bagat si ceva la ghiozdan.
      De aici incepe partea frumoasa a turei. In scurt timp de la iesirea din sat drumul a inceput sa se strice, semn ca nu e prea circulat. Aproape de intrarea in padure am avut parte de o urcare usoara care ne-a pus probleme din cauza faptului ca in zona era o stana, iar cainii au vrut cu orice pret sa ne salute. Din fericire a fost un schimb de salutari scurte dupa care fiecare a plecat la treaba lui.
      Daca pana aici am mers numai prin soare, situatia s-a schimbat radical: umbra si liniste cat cuprinde. Din pacate bucata de drum parcursa prin soare a lasat urme rosii pe bratele noastre.
      Prin padure am fost atacati de trei "dulai" fiorosi, dar s-au lasat pagubasi repede.
      Partea negativa a fost ca drumurile erau pline de balti care de multe ori ne-au obligat sa coboram de pe biciclete.
       Fiind furati de peisaj, la ultima rascruce inainte de Barasti am ales drumul gresit, asa ca ne-am trezit intr-un drum invadat de iarba si tufisuri ce se termina intr-o coborare care ar fi fost faina daca nu ar fi fost asa multa vegetatie. Nici macar vegetatia nu ar fi fost o problema daca pe fostul drum nu ar fi ramas sleaurile de la roti, care sleauri erau pline de noroi si care de cate ori incercam sa ne urcam pe caluti ne faceau sa derapam si sa coboram destul de repede. Eu, fiiind mai comod, am renuntat sa mai urc pe bicicleta asa ca ultima portiune am traversat-o pe jos.
       Odata ajunsi in vale, ne-am trezit la marginea campului. Crystyan, care a coborat primul, s-a departat de noi incercand sa gaseasca un drum. Pana la urma a incercat sa faca traversarea campului pe bicicleta printr-un lan de grau, asta ducand la o serie de "urari de bine" din partea unui localnic. Ceilalti trei am preferat sa o taiem direct peste aratura, bineinteles incercand sa mergem inclusiv calare. Nu a fost cazul, dupa cateva zeci de metri preferand sa luam problema de coarne. 
       Am ajuns in sfarsit la drumul dintre tarlale si, dupa consultarea hartii, am apucat spre traseul original, adica spre Barasti. Eroarea din padure avea sa ne coste un ocol de circa 5 kilometri, dar mai ales muuuult timp. Timpul pierdut nu s-a datorat distantei. A fost vorba de o traversare a islazului satului.
       Initial am mers pe un drum dun, dar apoi am avut parte de autostrada vacilor care se intorc spre casa: un drum de pamant lutos calcat in picioare de zeci de vaci zilnic. Va imaginati ce placut a fost. Dupa cateva incercari de a mai sta in sa, a trebuit sa ne recunoastem invinsi si sa mergem, din nou, pe langa biciclete.
      Singurul care a reusit sa mearga aproape tot drumul in sa, a fost Crystyan care era echipat cu roti de 29. Totul calvarul cred ca a durat cam 2 kilometri. Bine macar ca la intrarea in sat drumul devenea pietruit.
     In Barasti am facut un al doilea popas pentru hidratare, ocazie cu care am si obtinut ceva informatii legate de traseu. Localnicii ne sfatuiau sa mergem pe asfalt, cu pretul unui mic ocol de 3 kilometri, insa noi eram iesiti pentru off-road, asa ca am ales drumul prin padure. Imediat ce am iesit de pe asfalt si am intrat in padure am avut o noua surpriza neplacuta: drumul era din nou plin de sleauri, insa, cu unele exceptii am reusit sa urcam dealul pe bicicleta. Imediat peisajul s-a schimbat: eram in mijlocul padurii. Drumul larg din pacate era plin de balti. Dar eu unul am ales sa nu mai cobor si am inceput sa pedalez in paralel cu drumul, printre copaci. Nebunie. Totusi, la un moment dat, in mare parte din cauza cauciucurilor, care tot drumul mi-au facut probleme, eu am avut parte si de botezul noroiului. Fara urmari, cu exceptia noroiului de pe haine. 
      A urmat o zona superba: drumuri abia ghicite, portiuni de padure care alternau cu poieni, cred ca a fost cea mai frumoasa bucata a drumului. 
       Intr-un final am ajuns si la releul de care ne povestisera satenii cu care vorbisem mai devreme. Imediat dupa releu am reintrat pe un drum asfaltat, ocazie cu care am intalnit dupa foarte mult timp o masina. Inainte de intrarea in Bechet am avut parte de o coborare destul de lunga si abrupta, dar a urmat si reversul: o urcare care venea intr-un moment in care deja incepea sa se acumuleze oboseala. Asa ca am facut o pauza la inceputul urcarii. Traseul nostru a iesit de pe asfalt, asa ca aveam din nou parte de drum de pamant. Aceasta urcare cred ca nu e practicabila dupa ploaie, asa ca trebuie avut grija cand se merge pe aici. Din cauza sleaurilor care incepusera sa se formeze si pe aici, la un moment dat am derapat si am fost nevoit sa urc restul de panta pe langa bicla. Dupa un scurt popas in varful dealului am plecat pe ultima portiune de padure a traseului, care a tinut pana aproape de intrarea in Bistrita Noua.
      Conform traseului stabilit initial, trebuia sa traversam pe un drum peste camp catre Dranovatu, de unde urma sa mergem pe un drum pe care il parcursesem si la plecare, ca apoi sa traversam barajul catre Proaspeti si sa ne reintoarcem la punctul de plecare pe celalalt mal al Oltului, tot pe dig. Din pacate, vazand care este starea drumului de pe camp, am hotarat sa mergem la dreapta catre drumul european, urmand ca apoi sa ne reintoarcem acasa prin Ganeasa. Din fericire drumul nu era chiar atat de aglomerat, asa ca am avut parte de 12 kilometri destul de linistiti, intrerupti doar de o pauza de odihna si rehidratare in Ganeasa. Aici a fost singurul moment in care am facut cateva fotografii, restul drumului facand numai filme.
     Aceasta portiune de traseu a fost facuta in ritm destul de intens, lucru destul de greu avand in vedere oboseala care incepea sa se simta. La intrarea in Slatioara ne-am despartit de Joby, continuand in trei. Chrystyan si Tibi au facut urcarea catre centrul orasului dintr-o singura bucata (chiar luandu-se la intrecere), in vreme ce eu, mult mai slab pregatit, am preferat sa ma odihnesc doua minute inainte de inceperea urcarii si apoi inca un minut la jumatatea ei. Cu aceasta ocazie am aflat ca suntem vecini de cartier, asa ca ultima portiune am parcurs-o impreuna cu Chrystyan, care locuieste foarte aproape de mine.
     A fost o tura cu de toate: camp, dealuri, paduri, noroaie, ciripit de pasarele, multa liniste, urcari, coborari, efort dar si portiuni lenevite, probleme cu "asfaltul" de pe "autostrada", tragand linie, a fost o iesire care trebuie repetata, dar intr-un ritm mai putin alert, pentru a putea savura cum se cuvine peisajele. In incheiere, ca de obicei: traseul:
Create Maps or search from 80 million at MapMyRide
Pana la o noua reintalnire, va doresc numai bine!

miercuri, 30 aprilie 2014

Prima iesire la padure


        Iata ca a sosit si momentul in care sa iesim de pe asfalt. Am asteptat ceva vreme aceasta iesire. De aceasta data am fost trei, alaturi de mine si de Joby a mai participat si Paxstadt.
       Cu cateva zile inainte, am revazut o parte din traseele facute pe bikemap si am ales sa incercam sa trecem peste camp dinspre Carlogani spre Strejestii de Sus, iar apoi sa iesim in drumul national pentru o portiune scurta, si mai departe spre Mamura si retur catre casa pe digul Oltului. Insa, avand in vedere ca totusi plouase destul de mult, am mai pregatit un traseu de rezerva, pentru eventualitatea ca nu se putea face traversarea, insa mai lung cu peste 10 kilometri.
       Ne-am intalnit ca si ultima data, la benzinariile de la iesirea din oras si dusi am fost. Parea sa fie o zi placuta. Noul partener s-a dovedit bine pregatit, asa ca prima parte a drumului a decurs destul de repede, cu putine pauze. Pana la Ramesti cunoasteti traseul, asa ca nu am ce sa mai povestesc prea mult. Singurul lucru care poate fi remarcat ar fi faptul ca am incercat pentru prima data cum e pe roti de 29. A fost chiar placut, cu exceptia faptului ca bicicleta nu avea suspensie pe spate, iar la denivelari nu ma simteam deloc confortabil. Inca odata ma felicit ca am ales sa imi cumpar bicicleta full-suspension. Dar sa ne intoarcem la poveste. Dupa o pauza mai lunga la Cepari, unde am si mancat cate ceva, am avut prima tentativa de a iesi pe camp. De aici am apucat spre Carlogani unde urma sa parasim asfaltul. Din pacate drumul s-a dovedit impracticabil, asa ca dupa o incercare de a urca dealul prin sleaurile facute de tractoare si care se transformasera in fagase de parauri, am fost nevoiti sa ne recunoastem invinsi si sa ne intoarcem. Scopul era sa ne simtim bine nu sa tragem de noi.

      De aici am hotarat sa mergem pe traseul de rezerva, care pe harti aparea a fi drum judetean, asa ca ne gandeam ca va fi un drum cel putin din dale de beton (ne asteptam ca drumurile peste camp sa fie pline de noroi). Insa dupa o scurta portiune de asfalt ne-am trezit pe un drum pietruit, in stare destul de buna. Aici am avut o prima urcare destul de lunga si abrupta - conform Oruxmaps a fost cam 10%, cu un varf de circa 20%, dar undeva la jumatate am facut o pauza, fortati mai mult de noroiul care ne facea sa derapam (eu am fost primul care s-a oprit). Odata ajunsi in varful dealului am avut parte de o frumoasa panorama a satelor inconjuratoare.
       Mai departe drumul parea plat, insa dupa o discutie cu un satean iesit cu animalele la pascut, am aflat ca vor mai urma inca doua urcari maricele. In scurt timp aveam sa intram in padure, ocazie cu care am verificat directia de urmat, asta pentru ca la intrarea in padure aveam doua drumuri care pareau la fel de circulate. Aveau sa fie multe astfel de drumuri prin padure, semn ca daca vrem aventuri avem pe unde sa ne pierdem urma, padurea respectiva fiind destul de intinsa. A inceput un traseu cum eu personal am mai avut parte, insa partenerii de tura au fost entuziasmati si au hotarat ca trebuie repetat traseul. Dar, cum era de asteptat dupa atatea ploi, au aparut si baltile. La inceput au aparut suspine ca se vor murdari calutii, dar a urmat partea distractiva a alegerii traseelor prin balti. Din fericire nimeni nu a fost nevoit sa descalece, asa ca ne-am ales doar cu stropii de rigoare.
     Din cand in cand mai ajungeam si la liziera padurii, ocazii care ne scoteau in fata ochilor peisaje superbe.
Dupa o ultima coborare luuuuunga, dar din pacate prin sleauri, am iesit la marginea padurii.
      Aveam sa constatam ca am ratat o bifurcatie, fapt ce ne-a privat de inca vreo cativa kilometri prin padure (am fi fost si protejati de vant). Asta e, data viitoare vom fi mai atenti, de aceasta data am fost furati de placerea coborarii in viteza (a meritat). De aici mai departe am iesit la asfalt, insa am avut in continuare parte de imagini placute care m-au facut sa ma opresc sa imortalizez peisajul.
      Acum aveam o alta problema: lipsa apei. Din pacate cam toate fantanile de pe marginea drumului pareau inundate, asa ca am suportat pana in Lungesti, loc in care am poposit pentru a cumpara lichide si pentru o noua masa.
      Inca inainte de a ajunge in Lungesti am avut neplacuta surpriza sa reinceapa sa bata vantul din fata. Deci se poate spune ca am avut un noroc chior: vant din fata atat la dus cat si la intors, lucru fapt ce a facut ca viteza sa scada de la aproape 25 km/h la maxim 17. Ca sa ne fie mai usor am inceput sa rulam la trena. Deja cand am ajuns la intersectia cu nationalul, in Gradinari, simteam din plin efectele vantului potrivnic: incepusera crampele. Pentru Paxstadt a fost cel mai greu: daca eu am full-suspension, iar Joby avea tija de sa cu suspensie si bazon, el nu avea nimic, asa ca va imaginati ce dureri incepusera in cazul lui. Avand in vedere traficul neasteptat de lejer, dar si vantul care acum batea din lateral, am dat bice pana in Strejesti unde urma sa facem stanga catre Mamure. A fost o ocazie buna sa realimentez cu apa si sa mai rontaim niste ciocolata cumparata pe drum (eu o uitasem acasa). Drumul s-a schimbat din asfalt foarte bun in dale de beton, asa ca era tot mai greu, mai ales ca vantul ne tot sicana batand din nou din fata si asa a tinut-o pana acasa. In Mamura am facut o noua pauza pentru a consulta harta si o buna ocazie de a imparti o ultima banana. Am hotarat sa schimbam din nou traseul si sa nu mergem pe dig, preferand sa traversam barajul si sa ne reintoarcem pe drumul judetean, urmand sa avem parte de inca 4 kilometri de beton. Aceasta schimbare de traseu a implicat doua urcari, una pe baraj si inca una dupa baraj, iar noi eram deja foarte obositi, chiar daca nu era vorba decat de ceva de ordinul a 200 de metri fiecare. Nu fusese programat sa lungim tura atat de mult, asadar toti eram nepregatiti, mai ales ca niciunul din noi nu mai mersese atat de mult, si, in plus, cu vant din fata aproape tot drumul (incepatori, ce sa-i faci?). Pe baraj nu am ratat ocazia sa facem cateva poze, dupa care am plecat mai departe.
     De aici si pana acasa nu a mai fost decat o lunga lupta cu oboseala si vantul care parca se intetea. Pana la intrarea in oras nu am mai facut decat doua pauze in care incercam sa stoarcem ultimele farame de energie si am impartit ultimele urme de mancare de prin rucsacuri. Dupa ce ne-am desparitit de Joby ne ramanea ultima provocare: o panta de aproape 1 kilometru cu 7%. Am urcat-o pana la jumatate dupa care am decis ca nu are rost sa luptam inutil, nu aveam nimic de demonstrat nimanui, asa ca am decis de comun acord sa urcam restul pe jos.
     A fost o tura cu de toate: schimbari de traseu, noroaie, padure, peisaje frumoase, vant potrivnic din plin, poze, filme, dar mai ales buna-dispozitie. Ne-am depasit toate asteptarile din toate punctele de vedere. Asteptam urmatoarea ocazie.
In incheiere link-urile cu traseul: http://www.bikemap.net/ro/route/2577277-prima-iesire-la-padure/#gsc.tab=0 http://www.mapmyride.com/workout/551793794 Pana data viitoare, ramaneti cu bine!
Route 2577277 - powered by www.bikemap.net