La Fierbinti

       Desi tema iesirii anterioare fusese clara, in saptamana imediat urmatoare s-a ivit ocazia unei reeditari. Si cum micii de la Gruiu s-au dovedit pe masura exigentelor, am mai facut inca o iesire in zona, de aceasta data incluzand si obiective "turistice".

        Am fost patru: je, MaC@, Maria si BodoC. Eu am iesit din nou pe cursiera. Ne-am intalnit la Manastirea Caldarusani de unde am plecat in directia Gradistea si apoi Sitaru. Drumul bun, vremea buna…bice. Si multe pauze de fotat, asa cum spun clasicii.

        La intersectia din Grecii de Jos am avut optiunea de a merge in stanga spre Micsunestii Mari sau inainte spre o destinatie mai cunoscuta: Fierbinti-Targ. Colegii au ales Fierbinti. Aveam sa intram in vestitul targ.

       La un moment dat s-au oprit si o tanti de pe marginea drumului, fara sa apucam sa o intrebam ceva ne spune ca am ratat crasma lui Bobita.?!?!?!?! Nu am urmarit fenomenul, dar in capul meu acea crasma era un simplu platou de filmare. Deh, colegii stiau mai bine. Am facut cale intoarsa si, pe malul unui lac, am descoperit si vestitul loc de pelerinaj. Spun pelerinaj pentru ca acolo vin “turisti” pentru cateva poze, mai putin pentru scopul in care a fost creat asezamantul: biblioteca. Dar scumpa ca una din statiune.

       Am controlat sa vedem daca Bobita este la treaba, dar in acea zi isi luase o zi de concediu. Am stat pret de aproape o ora, apoi am plecat catre micii de la Gruiu.

       Imediat ce am facut dreapta am intrat pe un drum de pamant, in jur de vreo doi kilometri. Insa calitatea a fost suficient de buna incat rotile sau posteriorul sa nu aibe de suferit.

        In Micsunestii Mari  am revenit pe asfalt si am apucat in directia Micsunesti-Moara, apoi Nuci, de unde am revenit in Lipia pe drumul care incepe sa fie foarte familiar, iar de aici pana in Gruiu a mai fost doar un pas.

       Cat am stat sa mancam nu ne-am mai uitat la ceas, asa ca atunci cand ne-am hotarat sa plecam incepuse sa se lase amurgul. Noroc ca nu eram departe de masini. Totusi ne-a prins noaptea pe drum. Din nou, nepregatit. Dar asta nu mai e, de mult timp, o surpriza. Am ajuns, ca atunci cand plec, sa ma intreb ce am mai uitat. Nu aveam suport de lanterna, asa ca am mers cu ea (lanterna) in mana.

        Dar tragand linie a fost o iesire extreme de placuta.

     Multumesc tuturor prietenilor care s-au alaturat de-a lungul intregului an turelor la care am participat. Sper ca si anul care a inceput sa fie la fel de plin de moment frumoase. Cel putin la fel…

Musatesti-Gruiu-Nucsoara-Poienarei 10-11.09.2017

Septembrie.

A venit toamna, sau…poate ca inca nu se grabeste. A venit, cu siguranta, concediul.

Pentru o saptamana ne-am relocate langa Curtea de Arges. Aveam in plan o urcare pe culmea Malita. Din pacate, din lipsa de parteneri , am fost obligat sa abandonez acest proiect.

Avand in vedere aceasta situatie neplacuta, impreuna cu un nepot, am ales sa facem o tura prin satele vecine, pe un traseu pe care vroiam sa ajung inca de acum cativa ani.

Am plecat din Musatesti pe terasamentul fostei cai ferate, dar dupa maxim doi kilometri am fost nevoiti sa iesim pe sosea. 

Drumul fusese inchis de localnici. Am mers cativa kilometri buni, pana cand am ajuns in Uleni. Aici am reusit sa scapam de asfalt iesind in stanga, catre Galesu. Dupa o urcare care m-a dat peste cap, am facut la dreapta , urmand sa coboram in Cosaci.

A fost coborare frumoasa pe ulitele pustii ale satului.

La capatul coborarii am iesit din nou in drumul judetean, pe care l-am urmat pana la iesirea din Bradetu.
Imediat ce am intrat pe drumul nemodernizat, a inceput si urcusul cel mai dur. Pietrisul mult de pe jos, amestecat cu nisip, in combinatie cu serpentinele, ne-au facut sa mergem destul de mult pe langa biciclete. 

Din fericire, am scapat destul de repede. Odata stabilizat terenul, am incalecat facand opriri numai pentru fotografii. Inainte de a intra in Gruiu ne planuisem sa ocolim satul prin partea nordica, insa, din cauza felului cum arata drumul am preferat sa mergem prin sat.

 Drumul urca in continuare, asa ca problemele mele au continuat. Era clar ca e ceva in neregula cu mine. Transpiram abundent, nu aveam forta sa urc, totul era pe dos. Sau, poate ca, tineretea partenerului impunea un ritm prea alert.

In sfarsit, am reusit sa ajungem si in Nuscoara, ocazie cu care am revenit pe sosea. Care sosea, in coborare fiind, ne-a facut sa uitam de planul initial, adica sa coboram in Slatina, tot pe forestier. Am facut o pauza, la lacul Invartita. Aici am zabovit ceva mai mult, am mancat, m-am schimbat, am facut multe fotografii, dar a trebit sa mai si plecam.

A urmat o coborare nebuna pe sosea, pana in Sboghitesti, dar nu inainte de a ne opri la un monument pe care l-am imortalizat.

Frumos, noroc ca drumul era liber. Am mai facut o scurta pauza la biserica din Corbi pentru fotografii.

Apoi am continuat pe sosea pana la virajul care dreapta catre Poienarei. Am facut o singura pauza la un izvor unde ne-am umplut bidoanele de apa.

Imediat ce am intrat pe drumul catre Poienrei am avut in fata un indicator care m-a ambitionat: urcare cu 16%. Pana cand panta nu s-a domolit nu m-am dat jos. Lungimea acestei bucati a fost undeva in jur de 1 kilometru. Parea ca imi revenisem, nu mai simteam moleseala din prima parte a zilei.

Dupa o pauza mai lunga, in care am bagat la ghiozdan, am plecat mai departe.

Aplicatia pe care urmaream track-ul ne anunta ca inca mai avem de urcat destul de mult. Drumul, totusi, era destul de plat, dar in scurt timp am dat peste un nou indicator: 12%. Ata ete. Satul este curat, ingrijit, cu privelisti frumoase, asa ca drumul a fost placut, imaginile ne-au distras atentia de la urcare. Imediat ce am iesit din sat s-a terminat si urcarea, dar si asfaltul.

Am mai facut o pauza pentru cateva fotografii

si am pornit la vale. Drumul de pamant batatorit, plin cu pietre ne-a facut sa coboram cu grija. A fost o coborare destul de abrupta si solicitanta, chiar daca nu foarte lunga. A existat un moment cand, din cauza bolovanilor, am preferat sa ma dau jos.

Odata cu intrarea in Uleni, am revenit pe drumul asfaltat si apoi pe judeteanul pe care am urcat iar de aici talpa pana acasa, cu revenirea pe aceeasi cale ferata. Cu 100 de metri inainte de finis era sa o patesc. Un cal era legat de gard si s-a apucat sa treaca pe calalta parte a drumului chiar cand treceam noi. Nu a lipsit mult ca funia cu care era legat sa se ridice chiar sub mine…

A fost o iesire scurta, frumoasa, dar cu mai mult asfalt decat mi-am dorit.

Ma bucur, totusi, ca am apucat sa fac traseul, din cauza ca de curand am citit un articol care spunea ca in toamna care a trecut vor demara lucrarile la asfaltarea drumului ce leaga Nucsoara de Bradetu. Un alt castig pentru cursieristi, dar o pierdere pentru iubitorii de mtb.

A doua zi am mai facut o plimbare scurta. Am vrut sa redescopar un drum pe care nu mai fusesem de cand, copil fiind, mergeam cu bunicii la adunat fanul. Am mers prin catunele satului, pe acelasi terasament de mocanita, descoperind locuri mirifice. Din pacate a trebuit sa ne intoarcem acasa destul de repede. Totusi, mi s-a deschis apetitul pentru explorarea vecinatatilor. Asta va fi o tura viitoare.

Razvad-Gorgota-Livezile-Doicesti-Priboiu-Malu Mierii-Glodeni si retur 20.08.2017

Iata-ne in explorarea unor taramuri noi.

Pentru prima data am ajuns in Dambovita, mai exact prin satele de pe langa Tagoviste.

Avand timpul limitat, dar mai ales din cauza faptului ca urma ca a doua zi sa plec la drum foarte devreme, am cautat un traseu mai scurt si cu dificultate medie.

Am profitat ca este aproape si am dormit pana tarziu, asa ca am plecat la drum cu fizicul odihnit. Am reusit sa plecam din Bucuresti abia dupa ora 10.

Punctul de plecare a fost satul Razvad, de unde ne-am urnit pe la pranz. 

 Desi peisajele erau faine, totusi inceputul a fost putin dezamagitor: pe harta parea foarte mult off-road, insa in primii 4 kilometri am stat pe asfalt. Bun calitativ, dar noi ne doream altceva. In primul sat intalnit, Gorgota, am virat la stanga si am intrat pe un drum de pamant relativ in regula, desi pe alocuri avea cam mult pietris. Din aceasta cauza, pe urcari aveam mereu probleme cu mentinerea echilibrului. Insa, dupa prima urcare mai serioasa prin padure, ne-am regasit intr-o poiana de pe creasta de unde aveam o priveliste superba asupra satelor din jur. Avea sa fie prima ocazie in care am constientizat ca toamna se apropie cu pasi repezi: iarba de pe dealurile din jur era déjà galbena, verdele disparuse.

Insa nu am stat prea mult timp in bataia soarelui, intrucat poiana alterna cu palcuri de padure, iar in scurt timp ne-am regasit la intrarea in satul Livezile.

Tot drumul a fost o alternanta de dealuri si vai, a fost o portiune superba. Dar, odata cu revenirea pe drumuri de pamant, am avut parte si de cea mai grea urcare a zilei, urcare ce a inceput inca din sat. La marginea satului Gusoiu am facut o prima pauza mai lunga, ocazie cu care am reusit sa gasesc si cateva mure, unul din motivele pentru care am ales o tura pe dealuri. Era cat pe ce sa le ratez, noroc ca le-am vazut cand ma urcasem pe bicla cu gandul sa plec. Le-am adunat, nu foarte multe, si am pornit la drum. Déjà era foarte cald iar noi mai aveam destul de mult din ucare. Drumul incepea sa se strice, pe alocuri il nivelasera cu piatra, dar pentru noi nu era chiar placut. Nici piatra, dar nici sleaurile nu ne faceau viata usoara. Intr-o alta pauza, la umbra unor garduri de vegetatie, printr-o fereastra am avut parte de o noua panorama a imprejurimilor.

Odata ajunsi in varf, am avut privelistea dealurilor si satelor din jur. Eram pe un fel de platou de unde puteam vedea frumoasa coborare ce ne astepta. Dar……din nefericire, cea mai interesanrta parte a coborarii era acoperita cu piatra, multa piatra. Am avut cateva momente in care roata spate fugea de sub mine, asa ca am lasat-o moale, asta pana cand panta s-a domolit in zona unei cariere(?). Cred ca explicatia drumurilor pietruite este nevoia accesului celor care fac intretinerea sondelor de pe aceste dealuri. Dupa cariera, odata cu revenirea pe drumurile normale, am intrat in satul Doicesti, unde dupa cateva minute, am intrat pe DN71, care face legatura intre Targoviste si Sinaia. Pret de 4-5 kilometri am avut parte de un trafic destul de urat, asta si din cauza calitatii asfaltului. Erau portiuni unde aveam un acostament de pamant destul de lat ca sa il putem folosi, dar si zone unde eram fortati sa mergem printre masinile care goneau, in conditiile in care drumul era destul de valurit, pe anumite portiuni.

Ajunsi in Priboiu, am scapat de acest cosmar si, imediat ce am virat dreapta, am facut o pauza mai lunga. Mancare, odihna, apa multa si intr-un final am luat in piept a doua urcare grea a zilei. Prima portiune era asfalt bun, insa nu pentru mult timp, adica pana in primul sat, Malu Mierii. A fost o portiune cu urcari si coborari faine, care ne-a ridicat moralul. Insa,insa, urma sa intram iarasi pe drumuri de pamant acoperite cu piatra. Peste toate, panta s-a ascutit. Deja Paul dadea semne clare ca nu mai poate. Mare parte din urcare a facut-o pe langa bicicleta. Nici pentru mine sau Laura nu a fost mai usor, de foarte multe ori eram nevoiti sa mergem pe langa bicle, din cauza pietrisului, combinat cu panta mare, nu ne puteam tine echilibrul.

Cu greu am reusit sa ajungem in varf, ocazie cu care am putut vedea o buna parte din traseu. Fain, coborare, drum bun, mai putin primi 30-40 de metri, pe care i-am facut pe langa caluti, erau in cap si plini de ……pietris.

Au urmat cativa kilometri de coborare pe pajisti, prin padure…genial.

Ne-am reintors in Glodeniul pe care il vizitasem cu cateva ore mai devreme, moment in care era cat pe ce sa ratam traseul. Am regasit traseul si am pornit la o plimbare de aproape 10 kilometri prin paduri si vai.

Insa, eram in intarziere si am hotarat sa scurtam traseul initial, prin Gorgota, mai ales ca urma inca o urcare grea. Am avut o urcare destul de lejera prin padure, dupa care am revenit pe asfalt, pe traseul pe care pornisem de dimineata, numai ca in sens invers. Singura pauza a fost la o fantana de pe marginea drumului, pentru a reumple bidoanele cu apa. 

Aceasta portiune a fost mai mult alergare contracronometru pentru a ajunge la masina si inapoi in Bucuresti. Iarasi am intarziat, devine obisnuinta.

A fost o tura superba, la plecare nici macar nu aveam idee ce frumos va fi. Zona merita revazuta. Foarte curand.