Dambovicioara - Fundatica - Fundata - Sirnea - Ciocanu

           Asa cum am promis, revin cu povestea unei ture foarte reusite.

           La mai putin de o luna, am revenit in Dambovicioara pentru o tura ce promitea sa fie interesanta. De aceasta data am reusit sa am si un partener: Robert din Pitesti, pe care l-am intalnit pe ciclism.ro (droby).

           Dupa cum va amintiti, am ramas cu placerea explorarii nesatisfacuta, asa ca acum aveam sa aflu daca ceea ce au schitat altii pe bikemap sunt date reale.

           In Dambovicioara am ajuns inca de vineri seara, in sfarsit aveam parte de un miniconcediu. Marc urma sa fie cel mai bucuros de acest lucru: scapase dintre betoanele orasului. Avea cam tot ce isi dorea: leagane, balansoare, tobogane, jucarii, dar mai ales copii cu care sa se joace. Parca in oras sunt toti egoisti: nu vor sa imparta jucariile, nu vor sa se joace cu alti copii. Aici e altfel.

            Sambata am lalait-o prin curtea pensiunii, si cam atat. Singurele lucruri cu care mi-am umplut ziua au fost pregatirea gratarului si curatatul bicicletei.

          Duminica dimineata ardeam de nerabdare sa plecam. In speranta ca voi reusi sa maresc trupa, am incercat sa opresc un biciclist sa ii propun sa mni se alature. Insa, ghinion, era chiar Robert, deci am ramas tot in doi.

          Dupa ce am mancat micul dejun, a sosit si momentul mult asteptat. Prima parte am parcurs-o destul de repede, o cunosteam. Am facut doar cateva fotografii pe Valea Cheii, dar fara filme, preferand sa salvez spatiul de pe card pentru mai tarziu (va amintiti patania din povestea anterioara). Buna decizie. In plus, am luat cu mine si cea de a doua camera, plus adaptor pentru cardul din telefon.

Transport ecologic in doua variante

          De aceasta data am reusit sa gasim si pestera (am aflat ca se numeste La uluce), cineva se ingrijise si marcase cu vopsea pe un pom locul unde se ascunde pestera. Este mai mult o grota, lunga de maxim 30 metri, iar din ea pornesc doua galerii in care se intra pe burta. Banuiesc asta pentru ca cineva se ingrijise sa puna o scara de lemn pe care am urcat sa vad intrarea in cele doua galerii. Am intrat in pestera singur, Robert preferand sa ramana afara.

         Am plecat mai departe savurand peiasjele care ne desfatau privirea.

         Deja am trecut de locul unde m-am oprit data trecuta. La un moment dat padurea a inceput sa se rareasca, lasand locul unor pajisti ce imbiau la somn, leneveala, lucruri din astea. Dar noi am continuat drumul pe marginea paraului. Chiar daca era in continua urcare, de aceasta data fiind insotit, a decurs mult mai usor. Am facut pauze destul de dese, parte din ele pentru fotografii, altele pentru cules cativa fragi si cateva boabe de zmeura.

         Usor - usor ne indreptam catre varful ascensiunii, sau asa credeam. Tot aici am descoperit si un loc amenajat pentru tiroliana. Urcusul tot continua, paraul tot pe langa noi, asa ca incepusem sa ma intreb oare cand se termina. La un moment dat intalnim o curba in  loc si o urcare abrupta, chiar daca scurta.

           Tot aici ne intersectam cu alti trei biciclisti care ne spun ca la partea de sus ne asteapta Fundatica. Am rasuflat usurati. Lao o intersectie cu un drum destul de stricat ne intrebasem daca nu gresisem drumul, dar GPS-ul ne-a aratat ca inca suntem pe drumul cel bun. Am gasit un sat rasfitat pe dealuri, care nu parea sa aibe legatura cu turismul, lucru infirmat destul de curand de masinile care au aparut pe drum, sau prin curtile caselor.

         Furati de coborare, am avut noroc ca la un moment dat am intrebat un copil daca suntem pe drumul cel bun, dar fiindca ne fusese lene sa consultam traseul pe telefon, am avut parte de un raspuns neasteptat: trebuia sa ne intoarcem. Din fericire doar 200 de metri. Insa, cand ne-a indicat drumul, am scos neincrezator telefonul sa verific track-ul. Pe aici era. Aveam in fata o panta foarte abrupta. Era un vechi drum, acum acoperit cu iarba, plus urmele apei care a scos la iveala coltii muntelui.

       Insa privelistile erau superbe, mai ales ca eram singuri ( am intalnit un singur om care cobora din Fundata, care ne-a si confirmat ca suntem pe drumul cel bun, care, mai mult, mai si scurteaza drumul auto la sub  jumatate).

          Din nefericire, Robert a avut parte si de o cazatura (insa fara urmari grave). Am oprit de mai multe ori pentru fotografii, dar intr-un final am ajuns si la capatul drumului: urma o portiune de drum distrusa de ape, plina de bolovani si cu o inclinatie care scotea din orice calcul mersul pe bicicleta.

           Spre bucuria noastra s-a dovedit ca nu are mai mult de 300-400 de metri. Ajunsi in varf ni s-a deschis in fata ochilor un peisaj fantastic: aveam in fata atat Bucegii cat si Piatra Craiului. Tot aici incepea si Fundata, asa ca am reusit sa gasim foarte repede pe cineva care sa ne faca si o fotografie impreuna (pana acum nu reusisem). In scurt timp aveam sa ajungem si la asfalt, dar dupa o frumoasa coborare pe drumul de tara. Foarte rapid am ajuns si la drumul european unde urnma sa facem o pauza ceva mai lunga pentru masa si umplerea rezervoarelor cu lichide.

   

         Europeanul avea sa fie destul de linistit, insa de cand plecasem am remarcat cum se aduna norii, asa ca, imediat ce am virat stanga spre Sirnea, am avut parte de nori negri deasupra noastra.

          Asa cum stiam din urma cu un an, drumul este tandari, noroc ca pe bicicleta te poti strecura destul de usor printre gropi, dar cei cu masinile isi blesteama zilele pe aici. La cata reclama se face pentru Sirnea, cred ca se putea turna si putin asfalt. De altfel si de la iesire pana la intrarea in Ciocanu (deja in judetul Arges) drumul este tot de pamant.

         Dar sa revenim la poveste. Odata cu intrarea spre Sirnea nu am mai avurt parte de protectia copacilor, asa ca trebuia sa ne grabim: incepuse sa fulgere foarte aproape de noi (tunetele pareau sa fie la cativa pasi de noi - o senzatie destul de neplacuta). Speram sa ajungem in sat sa ne adapostim inainte de inceperea ploii. Din fericire am avut parte doar de cativa stropi razleti. Vedeam, deja cum se indeparteaza norii. Cu toate astea, preventiv, am hotarat sa facem o pauza la un restaurant si sa mancam ceva pana se termina ploaia. Belea: nu am gasit nici macar un singur restaurant, sau o pensiune care sa aibe ceva asemanator, dar nici o terasa, ceva de genul birturilor de la tara. NIMIC. Asta e: mancam din traista. Am hotarat sa incepem urcarea spre Ciocanu si sa gasim un loc mai retras unde sa mancam. La un moment dat am oprit din cauza ca incepuse sa picure ceva mai serios. Eu, baiat cu minte multa, vazand la plecare soarele puternic, am renuntat sa imi iau ceva contra ploii, asa ca acum eram expus total. Din fericire, ploaia doar ne-a atras putin atentia, fara a ne uda serios. Am continuat urcarea si am ajuns destul de usor in varful muntelui, desi ma asteptam sa fie mult mai greu. Aici am avut parte de privelisti superbe:

        Dupa pauzele normale de fotografii aveam sa atacam si ultima portiune: coborarea in cap din Ciocanu spre Dambovicioara.

Piatra Craiului

Incepe coborarea finala

          Superb, la fel ca si in Ciocanu. Franele au stat stranse la greu, curbe in ac de par, uneori una dupa alta (practic niste mici serpentine), viteza cat cuprinde, peisaje de vis, o nebunie.

        Ajunsi la pensiune a trebuit sa prezentam raportul: adica fotografiile. Au fost atat de convingatoare incat a doua zi am urcat impreuna cu restul familiei sa admiram privelistea. A fost superfain, am avut parte de soare si liniste. Am stat cateva ore in care am contemplat maretia Pietrei Craiului si a Bucegilor de cealalta parte.

       In incheiere, harta plimbarii, desi am uitat sa pornesc inregistrarea de pe telefon, asa ca nu pot vedea prea multe date, doar ca au fost 32 kilometri foarte placuti, poate mai putin perioada petrecuta printre fulgere.

Route 1683995 - powered by www.bikemap.net

Create Maps or Search for a route from millions at MapMyRide

       
            Mai am de povestit o singura tura, facuta la sfarsitul lunii mai pe malul Oltului. Pana atunci va doresc o iarna cat mai placuta cu multe planuri de concedii.          
            Sa auzim de bine!

Dambovicioara reloaded

Salutari!

Asa cum am spus in postarea precedenta, ne-am intors la Dambovicioara. Bineinteles, la Green Paradise.
De aceasta data, am stat de vineri pana luni, apoi direct la serviciu. Fiind deja la al doilea sejur, gazdele ne-au tratat ca fiind de-ai casei, adica a fost si mai bine decat prima data.
Am ajuns seara tarziu, asa ca prea multe nu sunt de spus.
Dimineata dupa micul dejun, am hotarat sa ne facem o mica incalzire si am mers, cu bicicletele, bineinteles, pana in Podu Dambovitei. Asta numai dupa ce am reusit sa dau jos noroiul care ramasese de la tura trecuta, si o curatare serioasa a lantului.
Drumul de asfalt nu ne-a pus niciun fel de probleme. Peisajul in schimb, ne cam facea neatenti la trafic: magnific. Am mers pana aproape de iesirea in drumul european, dar ne-am oprit sa admiram panorama satului scaldat in lumina diminetii. Am facut o serie de fotografii dupa care am hotarat sa mergem inapoi.

Deja ni se facea pofta de pastravul care ne astepta sa il punem la gratar. Ne temeam de intoarcere, din cauza ca aveam doar de urcat, iar antrenamentul Cristinei era inexistent. Cu toate astea, am ajuns fara probleme inapoi, bineinteles dupa repetate opriri pentru fotografii.
Dupa pranz, planuisem o plimbare care ramasese restanta de la precedenta vizita: lacul Satic. Din pacate, am ramas pe cont propriu: cel mic s-a dovedit a fi prea greu de stapanit, iar cumnata nu mai putea sa faca fata singura, asa ca a trebuit ca si Cri sa ramana la pensiune, plus ca si distanta era destul de mare, iar gazdele ne avertizasera ca drumul e cam prafuit. M-am imbarcat, dar dupa nici 100 de metri am fost nevoit sa ma intorc: cauciucul pe spate incepuse sa se lase. Aveam camera de rezerva, dar  nu prea aveam chef de schimbat, asa ca am preferat sa car cu mine pompa. Am plecat sperand sa vad ceva frumos, dar si cu speranta ca nu voi avea pra mult de urcat. Din fericire, dupa coborarea pana in Podu Dambovitei, drumul european s-a dovedit a fi pustiu, iar eu am hotarat sa fac urcarea pana la intersectia cu drumul care se lasa in dreapta spre Satic, pe bicicleta. Initial credeam ca voi avea probleme, din fericire bicicleta cumparata cu cateva zile inainte de primul sejur, s-a dovedit a fi de incredere. Insa, imediat dupa ce am parasit drumul european, am fost nevoit sa fac o pauza: peisajul era prea spectaculos ca sa nu fie imortalizat. Era o imagine foarte frumoasa a urcarii care duce pana in varful versantului, apoi urmand coborarea catre Fundata, Moeciu si Bran.

De aici drumul era intr-adevar, foarte prafuit. Prima portiune era in urcare, nu foarte accentuata, dar plina de gropi, ca orice drum de tara, de altfel. Aici intrasem pe valea Dambovitei, da, chiar aceea care ajunge prin capitala. Privelistea era incantatoare. Dupa cateva sute de metri de urcare vine o coborare lunga (cam 1 kilometru, conform hartilor) ce imi da ragazul sa admir privelistea. In scurt timp am o surpriza: am intrat intr-o zona de chei despre care nu stiam.

Drumul, desi este de pamant si destul de gaurit, cel putin este lat cat o strada normala. Insa, la fiecare masina care trece pe langa mine mai inghiteam putin praf. De altfel, pe toata lungimea traseului toata vegetatia de pe marginea drumului este acoperita de praf, insa compenseaza prin frumusete. La sfarsitul acestor chei se deschide o vale larga de o mare frumusete. O imagine idilica, cu case rasfirate pe dealuri, printre fanete, parca este un tablou. Superb. Eram in satul Saticu de jos.

La scurt timp dupa iesirea din sat apare si barajul de acumulare. Are o adancime de 10 metri iar uzinarea apei se face in Rucar, iar apa mai iese la suprafata abia la Dragoslavele. Pe marginea lacului s-a construit un complex format din mai multe bungalow-uri, dar pe partea opusa drumului principal.

La capatul lacului, incepe satul Satic, cu doar cateva case pe ambele parti ale raului, cu treceri pe podete facute din barne aruncate peste vale, sau construite integral din scandura, depinde daca sateanul respectiv avea masina sau nu. De aceasta data raul era mult mai mult mai vijelios, am inteles ca din cauza ca se uzina la barajul Pecineagu, aflat undeva la vreo 15 kilometri mai sus. Nimeni insa nu a putut sa imi spuna care e debitul real al Dambovitei: cel din amonte, sau cel din aval de lacul Satic.

Trecerea din Satic in Saticu de sus a fost insesizabila, noroc cu indicatorul de pe marginea drumului.

Dupa ce m-am mai plimbat prin sat sa mai fac ceva poze, avand in vedere ora tarzie, a trebuit sa fac cale intoarsa.

La urcare, de la lac pana in sat am fost insotit de un pustan care mi-a aratat un izvor cu apa buna de baut.

La intoarcere am vrut sa imi umplu bidonul, dar am observat in vecinatatea izvorului cateva tufe de zmeura. Asadar, hai la cules. Si tot asa am tinut-o cam pana in Saticu de jos, mai mult oprindu-ma sa culeg zmeura decat sa pedalez. Am reintrat in portiunea de chei,

unde uitasem sa va spun, la un moment dat, raul intra pe sub stanci si iese din munte ceva mai jos. In aceasta zona, drumul fiind mai prost, m-am luat, fara sa vreau, si la intrecere cu un camion, pe care bineinteles ca l-am depasit, atat de greu se merge cu masina. Insa peisajele erau prea frumoase ca sa mai continui cursa, asa ca am preferat sa imortalizez peisajele.

Apoi a urmat o urcarea ce avea sa ma scoata in varful traseului, insa s-a dovedit ca nu aveam motive sa ma tem.
Dar, odata reintrat pe drumul catre Dambovicioara, am avut de urcat continuu, iar eu deja incepeam sa dau din greu. Asta fiindca nu vroiam sa trec pe un pinion mai mare. Vroiam efort, sa dau jos o parte din centimetrii in surplus de pe talie.
Cam asta a fost prima zi.
Pentru ziua urmatoare aveam planificat un drum pe Valea cheii. Din pacate nu am ajuns sa il fac cu bicicleta. Avand pofta de pepene, am hotarat pe la pranz sa mergem in Rucar la cumparaturi. Daca tot ne-am urcat in masina, Cri a propus sa facem o scurta investigatie asupra viitorului traseu. Mai ales ca auzisem despre el ca ar duce la o alta pestera. Avea sa fie singura vizita in acea zona, din cauza ca privelistile erau superbe, insa drumul este drum de tara, si foarte ingust, deci am mers destul de incet. Din pacate, nestiind cat va dura, si ca nu vom mai ajunge in acea zi, nu am luat cu noi camera foto, deci nu avem nici macar o singura fotografie.
Am ajuns pana la urma la pestera de care vorbeam mai devreme si am constatat ca era cocotata la cativa metri mai sus fata de drum. Vai, noi plecasem in papuci si fara lanterna. Cu toate astea, am urcat, iar eu chiar am intrat, alaturi de cativa turisti, insa dupa cateva zeci de metri am fost nevoit sa ma intorc, convins ca ma voi intoarce mai tarziu. Insa drumul a durat destul de mult, si mai ales necesita destul de mult timp pentru a fi parcurs, asa ca ne-am ales cu un motiv foarte buna sa ne intoarcem in Dambovicioara. Un alt motiv pentru care vreau sa ne reintoarcem in zona este o tura pana la barajul Pecineagu. Am inteles ca este al doilea lac de arocament din  Europa: 110 metri.
Dupa ce am mancat, am hotarat sa facem totusi o plimbare cu bicicleta. De aceasta data, fiind duminica spre seara, considerand ca cei care trebuiau sa se intoarca acasa deja o facusera, deci drumul este pustiu, am hotarat sa urcam, de aceasta data in doi, spre cabana Brusturet. Vroiam sa vada si Cri ce am vazut eu cu doua saptamani inainte. Deja dupa plimbarea din ziua precedenta avea incredere ca poate si ea sa urce. Am avut dreptate in privinta traficului, dar aproape de iesirea din chei, in poiana cu cabana, am fost intampinati de un ciobanesc, care pana la urma s-a dovedit a fi prietenos. Dar, datorita orei tarzii, am hotarat sa ne intoarcem, in definitiv ne atinsesem scopul: vazusem partea spectaculoasa a cheilor.

O alta parte foarte placuta a fost coborarea, mai ales pentru Cri: era la prima coborare in viteza pe un drum de munte si a savurat-o din plin. Se pare ca ne-a prins pe amandoi gustul plimbarilor prin muntii patriei, calare pe biciclete.
Concluzia, fireasca de altfel? Vom pleca si in concediu tot la munte si tot impreuna cu bicicletele.

Mai jos este harta traseului pana in Saticu de sus:

Bike route 2224668 - powered by Www.bikemap.net

Ne reintalnim la intoarcerea din concediu!
Plimbari placute!