Se afișează postările cu eticheta MTB. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta MTB. Afișați toate postările

joi, 4 septembrie 2014

Valea Valsanului - Transfagarasan si retur de cosmar

Chiar daca mai sunt vreo 3 ture nepovestite, revin cu ultima dintre ele.
In sfarsit am reusit sa fac traversarea dinspre valea Valsanului catre Transfagarasan.
Planul s-a ivit acum mai mult timp, dar din lipsa de colegi, dar si de informatii, a tot fost amanat.
Acum am avut parte de doi colegi, desi interesati ar mai fi fost, dar nu au putut in aceeasi zi cu noi., Sau mai exact, eu am fost cel care nu a putut sa  schimbe ziua planuita. Asta e, poate alta data o vom face si impreuna. Dar cu siguranta va fi modificat traseul final. Veti afla mai tarziu de ce.
Desi cu o zi inainte, cand plecasem din Slatina, stiam ca voi avea un singur partener, in seara dinaintea turei am aflat ca mai era inca cineva interesat. Am butonat noi ceva vreme pe un forum si a ramas ca ne vom intalni in trei. Adica eu, droby si megane2 (tot din Pitesti ca si droby). Planul initial spunea ca vom incepe si finaliza tura din Bradet, dar avand in vedere ca ne-am intalnit in Musetesti, pana la urma am fost convins sa plecam din Musetesti direct pe biciclete, desi eu stateam cam rau cu timpul.
Prima parte a drumului am stat pe un asfalt bun, cu o singura oprire pentru o prima imagine a muntelui:

       A fost o pauza scurta, urmand ca la iesirea din Bradet sa luam prima pauza serioasa pentru a ne odihni putin, am mai si mancat, am bagat si cate o jumatate de litru de lichide specifice pentru fiecare, dupa care am pornit mai departe. Odata intrati in zona cheilor am avut parte de multa liniste, dar si de imagini destul de neplacute cu distrugerile facute de raul vijelios. Pe multe portiuni se vedea cum apa distrusese marginea betonata care sustinea drumul. Cu toate astea inca se circula cu masinile, iar pentru noi chiar nu a fost o problema. Am oprit de cateva ori sa facem cateva fotografii, dupa care am ajuns in zona poienilor de pe Valsan, loc unde am luat o alta pauza de hidratare.





          Urma sa incepem ascensiunea catre punctul maxim de altitudine, la trecerea de pe valea Valsanului catre valea Argesului. Un coleg de pasiune ne-a spus ca pana la trecerea culmii, dar si cateva sute de metri mai apoi,  vom avea parte de asfalt, iar apoi de un forestier bun. Ceea ce nu ne-a spus prea corect, a fost lungimea acestei portiuni. El a estimat cam un kilometru si putin, dar pana la urma au fost cam 3,5 kilometri. Cred ca de fapt se referea la portiunea de urcare abrupta, nu stiu. Cert este ca la scurt timp de la inceperea urcarii am inceput sa simt ca nu mai am forta in picioare. Am facut o pauza pentru a imi reveni, dar apoi din nou, dupa cateva sute de metri am simtit cum mi se taie picioarele. Am dat vina initial pe faptul ca nu reusisem sa ma odihnesc prea bine, dimineata simtindu-ma destul de obosit. Insa aveam sa aflu adevaratul raspuns, sau poate cea mai importanta parte a lui, cateva zile mai tarziu. In ultimele doua luni "reusisem" performanta de a lua nu mai putin de 7 kilograme in plus. Dupa repetate pauze, impingeri, reveniri in sa, am reusit in sfarsit sa ajungem pana sus.
      Pe durata urcarii am avut parte si de probleme tehnice: lantul lui droby incepuse sa cam intre intre pinioane si spite. Nu ar fi fost o problema prea mare, insa totul se petrecea pe o urcare destul de abrupta intr-o zona in care am vazut un indicator pe care scria "Accesul interzis. Zona hranire animale salbatice." Puteti foarte usor sa va imaginati care sunt acele animale salbatice. Oricum, tot drumul am dat claxoane si am vorbit destul de tare. De obicei prezenta masinilor nu este dorita la plecarea in tura, dar de aceasta data ne bucuram vazand ca se circula destul de intens, semn clar ca drumul spre Vidraru este destul de bun.
       Odata iesiti in varf, am avut parte de o bifurcatie care ne-a pus ceva semne de intrebare, asta fiindca ne era lene sa scoatem telefonul din rucsac. Dar am fost rapid lamuriti de cineva cu un ATV.
     Dupa numai cateva sute de metri am iesit intr-o pajiste imensa unde aveam sa descoperim si stana de care fusesem avertizati ca ar putea sa ne faca probleme.



      Din fericire nu s-a legat niciun caine de noi, desi am vazut unul care la un moment dat s-a indreptat catre noi. A fost suficient cat sa ne faca sa stam pe drum, desi remarcasem o scurtatura care ne scapa de, probabil, un kilometru, dar care trecea chiar prin mijlocul stanei, iar in aceasta situatie nu stiu daca acel caine mai statea cuminte. Am mers inainte pe un  drum ce parea sa coboare, dar la scurt timp dupa reintrarea in padure incepea sa urce usor. Din fericire doar pentru scurt timp;. Am mai oprit pentru cateva fotografii, remarcand cu aceasta ocazie ca nu se mai sperie lumea de urs: foarte multi turisti de week-end veniti cu masinile la picnic, unii chiar cu rulotele, semn ca stateau chiar mai mult. Deci povestile cu multi ursi nu pareau a se confirma.


         Dupa foarte putin timp am remnarcat o imbunatatire a drumului, semn clar ca ne apropiam de civilizatie. A dost o coborare superba pana la intrarea in Trans. Aici trebuia sa facem din nou fotografii, asa ca am mai luat o pauza.



      Am stabilit sa ne regrupam pe baraj , asa ca fiecare a pornit in  ritmul lui. Insa imediat am avut parte de o urcare care ne-a regrupat rapid. Pana la urma eu am ramas mai la urma, consecinta a cazaturii de anul trecut, cand am stat aproape o luna cu incheieturile umflate. Pe masura ce ne apropiam de baraj a inceput sa se vada "civilizatia": mizerie cat cuprinde, strada blocata (era nevoie de Politie care dirija circulatia alternativ). Asta e Romania. Tot la fel de curat se prezenta si lacul: multe PET-uri si ambalaje pluteau la baraj.



       Din nou cateva fotografii, dupa care am stabilit sa ne intalnim jos la hidrocentrala. Droby si megane2 au plecat in tromba, eu preferand sa merg mai usor. Asta pentru a putea savura peisajele.
       Bineinteles ca nu puteam sa ratez ocazia de a mai face cateva poze.

Ne-am reintalnit la hidrocentrala unde ceilalti doi tocmai terminasera o sedinta foto.

       Si aici tot ingramadeala dezorganizata de masini. Desi vroiam sa stam sa mancam ceva, am hotarat sa coboram in Capataneni pentru a ne si odihni inaintea urcusului care ne astepta pe portiunea finala. Nici nu aveam idee ce ne astepta.
       Bagam o jumatate de litru de lichide, cate doi mici si ii dam bice. Pana acum, conform calculelor, urma sa ne incadram in timpul alocat initial.
      Am plecat mai departe, urmand drumul pana in Corbeni, unde am virat stanga spre Turburea. La inceput drumul a fost asfaltat, dar in scurt timp avea sa se transforme in drum de tara, care pe multe portiuni (mai ales urcarile) era acoperit cu piatra. De foarte multe ori urma sa coboram de pe caluti, fiind imposibil de urcat printre pietrle instabile.


      Din nou incepusera problemele cu lantul bicicletei lui droby, de fapt se indesisera. Pana la urma s-a hotarat sa nu mai foloseasca pinionul mare.

       Ajunsi la ulltima casa din Turburea, un localnic ne-a avertizat ca nu mai putem sa parcurgem restul de drum pe biciclete. Nu am luat in seama ce ne-a spus, iar daca ar fi fost asa, dupa calculele noastre mai erau doar 3 kilometri, desi acelasi satean ne spusese ca vor fi 7 kilometri. Am crezut ca exagereaza. Din pacate avea dreptate. Imediat dupa prima curba aveam sa ne trezim intr-un drum desfundat, in urcare, printr-o poiana. De fapt nu mai era drum. Erau niste urme de tractor care se transformasera in timp in sleauri adanci, iar in portiunile mai plate urmele erau distruse de copitele animalelor. Inca nu ne faceam probleme. Insa povestea avea sa continue pentru inca o ora.


     Numai urcare, urme de copite care faceau imposibil de urcat pe biciclete, transpiratie cat cuprinde. Avand in vedere ca intoarcerea avea sa ne intarzie foarte mult, am hotarat sa mergem inainte, tot sperand ca drumul se va imbunatati. Au urmat kilometri buni de mers prin pajisti, pe un drum care nu mai era de mult drum, doar copite de animale. In tot acest timp am vazut cum se aduna si norii, ceea ce ne-a facut sa realizam ce ne asteapta in cazul in care incepe ploaia. Nu a inceput ploaia prea curand, insa am avut parte de portiuni luuuuungi prin padure unde am mers efectiv prin noroi, incercand sa ne tinem echilibrul.


     Inca o problema avea sa fie faptul ca eu ramasesem si fara apa, iar ceilalti mai aveau foarte putina. Norocul nostru a fost ca am gasit o stana de vaci (sau cum se numeste) iar ciobanii ne-au dat apa din izvorul pe care il captasera la mai mult de un kilometru. Apa era plina de pamant, insa eu am ras un litru fara sa ma uit la cum arata. Apoi am umplut cele doua bidoane din dotare, gandindu-ma ca poate nu mai gasim alta sursa.
      Partea proasta era ca drumul era ori in urcare abrupta, ori in coborare criminala, totul desfasurandu-se pe un drum criminal. La un moment dat am vazul prin iarba ceea ce parea a fi un drum, asa ca repede pe biciclete, fara sa mai consultam track-ul. Am stat calare cred ca 1 kilometru, dupa care am intalnit niste paznici de turma care ne-au oprit. Noroc ca stapanii i-au linistit repede. Insa ne-au dat si o veste proasta: trebuia sa ne intoarcem. Am verificat track-ul si eram intr-adevar pe drumul bun, insa ciobanii ne-au lamurit ca era vorba de un ocol ceva mai lung si destul de greu. Odata reintorsi pe ceea ce se numeste pe harta drum, am continuat calvarul, care avea sa se inteteasca. La un moment dat am intalnit o caruta, iar proprietarul ne-a sfatuit sa urmam poteca din gradini. Dupa scurt timp aveau sa apara si cateva case, iar cu ele si cainii. Unul dintre sateni ne-a spus ca nu ar mai fiu mult pana insat, doar un kilometru si ceva. La o bifurcatie am avut iarasi indoieli pe unde sa mergem. Ceilalti doi au votat contra mea si am continuat drumul desfundat care s-a dovedit o coborare criminala printre urme de copite, pline de noroi. Insa la un moment  dat eu am renuntat si i-am convins sa ne intoarcem la bifurcatie si sa coboram pe ceea ce parea un drum folosit de carute. A fost o portiune in care am reusit sa mai stam si in sa, dar scurta, drumul avea sa se strice rapid, dar totusi era practicabil la pas. Incepeau sa apara tot mai des portiuni in care puteam sa pedalam, chiar daca scurte, apoi urmau balti care erau imposibil de traversat.
     Dupa o alta intalnire cu un localnic aveam sa ne simtim mai bine: ne-a spus ca drumul urmeaza sa se imbunatateasca. Ne-am urcat pe caluti dar imediat am dat intr-o panta criminala. Am descalecat, iar apoi in varf aveam sa constatam ca sateanul avea dreptate. Stateam tot mai mult in sa. Insa, trebuia sa fie ceva in neregula: pe langa noi a inceput sa tune si sa fulgere, iar la intrarea in sat a inceput sa si pice. Ne-am grabit sa ne punem la adapost de fulgere si aveam sa constatam ca au reaparut masinile. Semn bun. Ploaia incepuse sa se inteteasca, asa ca am stat calare chiar daca drumul era plin de pietre si avand un unghi foarte mare. Cu multa grija am mai parcurs printre picaturi cred ca mai mult de un kilometru pana am ajuns la asfalt. Chiar cand ajungeam noi la asfalt s-a pus sa toarne cu galeata. Abia am reusit sa ne echipam si sa punem la adapost electronicele.
     De aici incolo a fost o goana nebuna sa ajungem in Musetesti. Dupa 2-3 kilometri avea sa se opreasca si ploaia, dar noi am continuat cu pelerinele pe noi pana am ajuns acasa. Prima reactie a fost sa arunc bicicleta in rau si sa incerc sa o curat. Am curatat-o cat de cat, timp in care familia deja imi plangea de mila, iar un vecin imi spunea ca nu suntem prea sanatosi la cap. El stia acest "drum", se pare ca aceasta stare este de cand era el tanar (are peste 70 de ani), deci nu prea fusese niciodata un drum adevarat.
      Am incercat sa fac o editare pe Googlemaps, acum exista un avertisment clar despre acea portiune.
     In total am intarziat 3 ore. Nu mai aveam pofta nici de pepene, nici de bere, de nimic. Tot ce am facut a fost sa strang bagajele si sa ne urcam in masina cat mai repede.
      Cu toate aceste neajunsuri, peisajele au fost super iar daca nu a r fi existat teama ploii, apropierea noptii si limita de timp, in mod sigur ar fi fost o tura reusita, cu toata oboseala acumulata in ultima parte.
      Concluzia este ca a fost o adevarata aventura, cu multe temeri ca ne va prinde ploaia in padure, ca ne va prinde inserarea prin acele locuri pline de animale salbatice, dar in acelasi timp macar cei care nu au putut veni au scapat de un cosmar.
     La final, din 44 kilometri programati s-au strans 72, mai mult cu unul decat track-ul, intrucat mi s-a descarcat si telefonul cu putin inainte de a ajunge acasa.
Track-ul turei, desi nu stiu ce sa mai cred despre urcare. Aici spune ca peste 1600 m, pe oruxmaps (telefon) zice ca 2200m, alegeti ce va place.


Create Maps or search from 80 million at MapMyRide