Dambovicioara reloaded

Salutari!

Asa cum am spus in postarea precedenta, ne-am intors la Dambovicioara. Bineinteles, la Green Paradise.
De aceasta data, am stat de vineri pana luni, apoi direct la serviciu. Fiind deja la al doilea sejur, gazdele ne-au tratat ca fiind de-ai casei, adica a fost si mai bine decat prima data.
Am ajuns seara tarziu, asa ca prea multe nu sunt de spus.
Dimineata dupa micul dejun, am hotarat sa ne facem o mica incalzire si am mers, cu bicicletele, bineinteles, pana in Podu Dambovitei. Asta numai dupa ce am reusit sa dau jos noroiul care ramasese de la tura trecuta, si o curatare serioasa a lantului.
Drumul de asfalt nu ne-a pus niciun fel de probleme. Peisajul in schimb, ne cam facea neatenti la trafic: magnific. Am mers pana aproape de iesirea in drumul european, dar ne-am oprit sa admiram panorama satului scaldat in lumina diminetii. Am facut o serie de fotografii dupa care am hotarat sa mergem inapoi.

Deja ni se facea pofta de pastravul care ne astepta sa il punem la gratar. Ne temeam de intoarcere, din cauza ca aveam doar de urcat, iar antrenamentul Cristinei era inexistent. Cu toate astea, am ajuns fara probleme inapoi, bineinteles dupa repetate opriri pentru fotografii.
Dupa pranz, planuisem o plimbare care ramasese restanta de la precedenta vizita: lacul Satic. Din pacate, am ramas pe cont propriu: cel mic s-a dovedit a fi prea greu de stapanit, iar cumnata nu mai putea sa faca fata singura, asa ca a trebuit ca si Cri sa ramana la pensiune, plus ca si distanta era destul de mare, iar gazdele ne avertizasera ca drumul e cam prafuit. M-am imbarcat, dar dupa nici 100 de metri am fost nevoit sa ma intorc: cauciucul pe spate incepuse sa se lase. Aveam camera de rezerva, dar  nu prea aveam chef de schimbat, asa ca am preferat sa car cu mine pompa. Am plecat sperand sa vad ceva frumos, dar si cu speranta ca nu voi avea pra mult de urcat. Din fericire, dupa coborarea pana in Podu Dambovitei, drumul european s-a dovedit a fi pustiu, iar eu am hotarat sa fac urcarea pana la intersectia cu drumul care se lasa in dreapta spre Satic, pe bicicleta. Initial credeam ca voi avea probleme, din fericire bicicleta cumparata cu cateva zile inainte de primul sejur, s-a dovedit a fi de incredere. Insa, imediat dupa ce am parasit drumul european, am fost nevoit sa fac o pauza: peisajul era prea spectaculos ca sa nu fie imortalizat. Era o imagine foarte frumoasa a urcarii care duce pana in varful versantului, apoi urmand coborarea catre Fundata, Moeciu si Bran.

De aici drumul era intr-adevar, foarte prafuit. Prima portiune era in urcare, nu foarte accentuata, dar plina de gropi, ca orice drum de tara, de altfel. Aici intrasem pe valea Dambovitei, da, chiar aceea care ajunge prin capitala. Privelistea era incantatoare. Dupa cateva sute de metri de urcare vine o coborare lunga (cam 1 kilometru, conform hartilor) ce imi da ragazul sa admir privelistea. In scurt timp am o surpriza: am intrat intr-o zona de chei despre care nu stiam.

Drumul, desi este de pamant si destul de gaurit, cel putin este lat cat o strada normala. Insa, la fiecare masina care trece pe langa mine mai inghiteam putin praf. De altfel, pe toata lungimea traseului toata vegetatia de pe marginea drumului este acoperita de praf, insa compenseaza prin frumusete. La sfarsitul acestor chei se deschide o vale larga de o mare frumusete. O imagine idilica, cu case rasfirate pe dealuri, printre fanete, parca este un tablou. Superb. Eram in satul Saticu de jos.

La scurt timp dupa iesirea din sat apare si barajul de acumulare. Are o adancime de 10 metri iar uzinarea apei se face in Rucar, iar apa mai iese la suprafata abia la Dragoslavele. Pe marginea lacului s-a construit un complex format din mai multe bungalow-uri, dar pe partea opusa drumului principal.

La capatul lacului, incepe satul Satic, cu doar cateva case pe ambele parti ale raului, cu treceri pe podete facute din barne aruncate peste vale, sau construite integral din scandura, depinde daca sateanul respectiv avea masina sau nu. De aceasta data raul era mult mai mult mai vijelios, am inteles ca din cauza ca se uzina la barajul Pecineagu, aflat undeva la vreo 15 kilometri mai sus. Nimeni insa nu a putut sa imi spuna care e debitul real al Dambovitei: cel din amonte, sau cel din aval de lacul Satic.

Trecerea din Satic in Saticu de sus a fost insesizabila, noroc cu indicatorul de pe marginea drumului.

Dupa ce m-am mai plimbat prin sat sa mai fac ceva poze, avand in vedere ora tarzie, a trebuit sa fac cale intoarsa.

La urcare, de la lac pana in sat am fost insotit de un pustan care mi-a aratat un izvor cu apa buna de baut.

La intoarcere am vrut sa imi umplu bidonul, dar am observat in vecinatatea izvorului cateva tufe de zmeura. Asadar, hai la cules. Si tot asa am tinut-o cam pana in Saticu de jos, mai mult oprindu-ma sa culeg zmeura decat sa pedalez. Am reintrat in portiunea de chei,

unde uitasem sa va spun, la un moment dat, raul intra pe sub stanci si iese din munte ceva mai jos. In aceasta zona, drumul fiind mai prost, m-am luat, fara sa vreau, si la intrecere cu un camion, pe care bineinteles ca l-am depasit, atat de greu se merge cu masina. Insa peisajele erau prea frumoase ca sa mai continui cursa, asa ca am preferat sa imortalizez peisajele.

Apoi a urmat o urcarea ce avea sa ma scoata in varful traseului, insa s-a dovedit ca nu aveam motive sa ma tem.
Dar, odata reintrat pe drumul catre Dambovicioara, am avut de urcat continuu, iar eu deja incepeam sa dau din greu. Asta fiindca nu vroiam sa trec pe un pinion mai mare. Vroiam efort, sa dau jos o parte din centimetrii in surplus de pe talie.
Cam asta a fost prima zi.
Pentru ziua urmatoare aveam planificat un drum pe Valea cheii. Din pacate nu am ajuns sa il fac cu bicicleta. Avand pofta de pepene, am hotarat pe la pranz sa mergem in Rucar la cumparaturi. Daca tot ne-am urcat in masina, Cri a propus sa facem o scurta investigatie asupra viitorului traseu. Mai ales ca auzisem despre el ca ar duce la o alta pestera. Avea sa fie singura vizita in acea zona, din cauza ca privelistile erau superbe, insa drumul este drum de tara, si foarte ingust, deci am mers destul de incet. Din pacate, nestiind cat va dura, si ca nu vom mai ajunge in acea zi, nu am luat cu noi camera foto, deci nu avem nici macar o singura fotografie.
Am ajuns pana la urma la pestera de care vorbeam mai devreme si am constatat ca era cocotata la cativa metri mai sus fata de drum. Vai, noi plecasem in papuci si fara lanterna. Cu toate astea, am urcat, iar eu chiar am intrat, alaturi de cativa turisti, insa dupa cateva zeci de metri am fost nevoit sa ma intorc, convins ca ma voi intoarce mai tarziu. Insa drumul a durat destul de mult, si mai ales necesita destul de mult timp pentru a fi parcurs, asa ca ne-am ales cu un motiv foarte buna sa ne intoarcem in Dambovicioara. Un alt motiv pentru care vreau sa ne reintoarcem in zona este o tura pana la barajul Pecineagu. Am inteles ca este al doilea lac de arocament din  Europa: 110 metri.
Dupa ce am mancat, am hotarat sa facem totusi o plimbare cu bicicleta. De aceasta data, fiind duminica spre seara, considerand ca cei care trebuiau sa se intoarca acasa deja o facusera, deci drumul este pustiu, am hotarat sa urcam, de aceasta data in doi, spre cabana Brusturet. Vroiam sa vada si Cri ce am vazut eu cu doua saptamani inainte. Deja dupa plimbarea din ziua precedenta avea incredere ca poate si ea sa urce. Am avut dreptate in privinta traficului, dar aproape de iesirea din chei, in poiana cu cabana, am fost intampinati de un ciobanesc, care pana la urma s-a dovedit a fi prietenos. Dar, datorita orei tarzii, am hotarat sa ne intoarcem, in definitiv ne atinsesem scopul: vazusem partea spectaculoasa a cheilor.

O alta parte foarte placuta a fost coborarea, mai ales pentru Cri: era la prima coborare in viteza pe un drum de munte si a savurat-o din plin. Se pare ca ne-a prins pe amandoi gustul plimbarilor prin muntii patriei, calare pe biciclete.
Concluzia, fireasca de altfel? Vom pleca si in concediu tot la munte si tot impreuna cu bicicletele.

Mai jos este harta traseului pana in Saticu de sus:

Bike route 2224668 - powered by Www.bikemap.net

Ne reintalnim la intoarcerea din concediu!
Plimbari placute!

Dambovicioara, Arges

Salutare!

Nu am mai scris nimic de ceva vreme. Din mai multe motive. Primul ar fi ca plimbarile de acum doi ani nu mai sunt suficient de recente, deci nu cred ca multe informatii mai sunt de actualitate. Un al doilea motiv a fostt lipsa timpului. Iar cel de al treilea, poate cel mai important, nu am mai fost plecati.

Dar cum totul are un sfarsit, s-a terminat si cu pauza, iar inevitabilul s-a produs: am avut parte de o minivacanta.

Avand in vedere ca a inceput sa imi placa tot mai mult sa ma dau cu bicicleta, am inceput sa scormonim pe net in cautare de locatii cu o oferta de trasee cat mai interesante pentru niste incepatori. Intr-un final ne-am hotarat pentru Dambovicioara. Am ales astfel pentru mai multe motive: aproape de casa, peisasje frumoase, aer curat. Stiam din precedentele vizite ca este un loc frumos (vazut din masina), dar in urma acestei scurte vizite (a fost prima data cand am ramas mai multe zile) am tras concluzia ca este un loc de vis. Avem  o tara superba, trebuie doar sa o exploram si sa renuntam la plecarile all-inclusiv pe coastele Marii Negre sau ale Mediteranei. Avem nu multe, ci nenumarate locuri superbe in tara asta, atat din punct de vedere al naturii, cat si al istoriei.

Ok, hai sa povestim si sa ne amintim scopul acestor povestiri: descriere a destinatiilor, drumuri, locatii de vizitat etc.

Asadar, am plecat sambata dimineata din Slatina. Pana la Pitesti drumul e foarte bun, si tinand cont ca a fost si foarte liber, a decurs fara probleme. Pana si Marc, cel care statea in burtica anul trecut, in turul Europei, a stat linistit. Dupa o pauza de cumparaturi, am pornit mai departe. Speram ca drumul sa fi fost reparat intre timp. De la iesirea din Pitesti si pana in zona Mioveni, drumul foarte bun, deja visam la o calatorie foarte placuta. Din pacate, imediat dupa ce am trecut de intersectia cu drumul ce pleaca spre Mioveni, cam la 2 km mai departe, a reaparut partea de beton. Daca anii trecuti mai era intr-o oarecare masura suportabil, de aceasta data, pentru circa 5 kilometri a fost jale: cratere imense, daca nu reuseai sa le eviti iti rupeai masina. Desi am scapat de partea cu ciment, chiar si dupa ce am reintrat pe asfalt, tot prost a fost drumul. Un alt aspect care merita mentionat, pe portiunea pana la Campulung, sunt  trecerile la nivel cu calea ferata: desi e un drum european foarte circulat, nici macar la aceasta data nu au binevoit sa construiasca pasaje de supratraversare a caii ferate. Asa ca am avut parte de trei treceri, pe a patra evitand-o la intrarea in Campulung prin intrarea pe centura pentru camioane. In Campulung, e de preferat sa folositi centura, am patit-o acum cativa ani: am asteptat la iesirea din oras cam 10 minute pana a trecut trenul. De aceasta data nu am avut parte de opriri la bariere. Dincolo de Campulung, odata cu revenirea privelistilor incantatoare, a revenit si asfaltul bun. Asta pana la intrarea in Rucar, unde este varza. La intrarea in Cheile Dambovicioaerei se plateste o taxa de 2 lei de turist, indiferent de cat timp stai in zona.

Despre Dambovicioara pot spune ca este asemeni multor zone turistice, un amestec de case traditionale, acoperite chiar si in aceste vremuri cu sindrila, si case noi, pline de betoane. Se construiesc foarte multe case, dar si viitoare pensiuni/hoteluri.

Dupa ce ne-am cazat, prima grija a fost sa dam o tura cu bicicleta. Pentru asta venisem, nu? Asadar, iata-ne la drum. Am facut o plimbare scurta pana la pestera (nu am intrat sa o vizitam: eu o mai vazusem, iar sotiei nu ii plac pesterile), dar intrucat drumul era foarte circulat, si, mai mult, ingust cat sa incapa o singura masina, am preferat sa ne intoarcem, urmand sa pornim din nou mai spre seara.

Despre pestera pot sa va spun ca este destul de interesanta, iar in zona intrarii, ca la orice obiectiv din tara asta, dar si de oriunde altundeva, foarte multa inghesuiala: restaurante, suveniruri, vanzatori ambulanti....

Sa va povestesc ceva si despre cazare, poate cineva o sa fie interesat. Pensiunea se numeste Green Paradise, este asezata chiar in fata pastravariei, inainte de a intra in satul Dambovicioara. Pana in sat mai este de mers cam un kilometru. Gazdele sunt doi tineri in jurul varstei de 35 ani, foarte de treaba. Are in curte un foisor etajat, doua leagane, loc de joaca pentru copii si o curte foarte spatioasa, bucuria celui mic: toata ziua a stat prin iarba.

Dupa amiaza, pana la urma am plecat de unul singur, bineinteles, impreuna cu bicicleta. Nu am avut o tinta anume, doar sa explorez. Peisajele sunt de vis, mai ales dupa ce treci de pestera. Cat timp esti in sat, valea este putin deschisa, suficient cat sa incapa casele pe ambele parti ale paraului.

Imediat dupa ce se trece de pestera drumul din dale de beton dispare, fiind inlocuit de un drum de piatra. Chiar dupa ce am iesit din sat, a urmat o portiune foarte ingusta, in care drumul era croit pe marginea paraului, printre versantii inalti care urcau vertical, dand impresia ca se lasa seara.

 

Cand am ajuns la iesirea din chei intr-o poiana, din pacate am reintalnit "civilizatia": muzica, gratare incinse, corturi....Lumea chefuia, week-end, nu?

Tot in aceasta poiana se afla si Cabana Brusturet. De aici se poate urca si spre alte cabane, dar numai intr-o singura directie se poate merge cu masina, catre celelte doua directii putand merge doar cei nemotorizati: bicicleta sau la pas. Barierele nu lasa spatiu de trecere decat pe o portiune de circa 50 centimetri.

Un grup de trei biciclisti, cu care ma intalnisem ceva mai devreme pe traseu, au hotarat sa urce mai sus. Eu am preferat sa ma intorc, lasand pentru a doua zi placerea explorarii.

A doua zi aveam de ales in ce directie sa apuc. Imi pregatisem acasa doua trasee, dar pana la urma, la sugestia gazdei, am incercat sa ajung intr-un sat invecinat: Ciocanu. Am pornit de dimineata, cu gandul sa ajung inapoi pentru masa de pranz. Insa, dupa circa un kilometru am fost nevoit sa ma dau batut: desi indicatorul spunea ca e o panta de 10%, in multe locuri era mult mai mare, si in plus, cu serpentine, unele dintre ele in loc. Pe coborare nebunie, cu franele stranse tot coboram cu viteze intre 15 si 20 km/h, simteam ca ma duc in cap.

 La intersectia cu drumul care duce la pestera am hotarat sa apuc pe drumul din ziua anterioara iar de acolo pe unul dintre cele doua drumuri cu bariera. Din nou poze, liniste.

Dupa trecerea de bariera m-am bucurat de o liniste totala, deranjata din cand in cand de ciripitul pasarelelor.

Drumul este in continuare destul de bine intretinut, asa ca se poate urca fara probleme. La un moment dat, facand pauza, am observat ceva rosu prin iarba: fragi.

Asadar, pauza s-a lungit pana cand am reusit sa adun o mana de fructe. Timpul insa a trecut, asa ca am fost nevoit sa ma intorc. La coborare, cu viteza mica, privelistea e si mai spectaculoasa.

La pranz am hotarat sa incercam si pastravul, asa ca am facut o vizita la pastravaria din spatele pensiunii. 

Dupa ce am mancat, un alt turist a facut o propunere interesanta: sa urcam, la pas, pe munte. Zis si facut. Am renuntat la plimbarea cu bicicleta, am pus portbebe-ul la treaba, si, cu juniorul in brate si rucsacul in spate, am pornit pe o carare prin padure. 

NEBUNIE: nu pot sa descriu in cuvinte cat a fost de spectaculos. Voi lasa fotografiile sa vorbeasca in locul meu.

In departare se vedeau si cateva grupuri de case despre care am aflat de la gazda ca fac parte din satul pe care am incercat sa il vizitez dimineata, Ciocanu.

Din pacate, din cauza vegetatiei, care crescuse foarte mult dupa plecarea la stana a animalelor, nu am putut ajunge pana pe creasta. Colegii de drum au continuat, noi fiind nevoiti sa ne intoarcem, cel mic fiind somnoros.

                                  
La intoarcerea la pensiune am avut parte si de un grup de copii cu corturile, venisera tocmai din Belgia sa ne viziteze tara. Au campat intr-o curte vecina si am fost surprins cat de linistiti au putut fi.

A doua zi de dimineata a trebuit sa ne despartim de gazde, insa am rezervat camerele si pentru saptamana care vine, de aceasta data pentru 3 nopti.
Am stabilit sa ajungem totusi in Ciocanu, dar cu masina. O frumusete.

Am concluzionat totusi ca nu puteam urca cu bicicleta, era prea abrupt si prea multe serpentine, cel putin pentru un incepator ca mine. Drumul a fost foarte bun pana la iesirea din sat. Insa, odata cu intrarea in judetul Brasov, in Sirnea, drumul s-a transformat intr-un drum de tara, iar dincolo de sat, spre drumul european, catre Fundata, mai erau ceva urme de asfalt, tot mai dese pe masura ce ne apropiam de Fundata. Din pacate, chiar daca era asfalt, era plin de gropi, comparativ cu calitatea foarte exemplara a drumului care leaga drumul european (Podul Dambovitei)cu satele Dambovicioara si Ciocanu. De aici am reintrat pe drumul ce leaga Brasovul de Campulung, despre care am, mai vorbit.

Cam asta a fost pentru aceasta iesire, o sa revin cu o noua povestire dupa ce ne vom intoarce din urmatoarea plimbare. De aceasta data intentionez sa explorez doua trasee: unul ajunge la lacul Satic, iar celalalt prin satul Podul Dambovitei, dar nu cel european, este vorba despre un drum comunal, despre care am inteles ca ar fi foarte frumos.

Calatorii placute!

PS: In incheiere voi atasa si harta celor doua trasee pe care am fost cu bicicleta:

Bike route 2239274 - powered by Www.bikemap.net