Se afișează postările cu eticheta Bradetu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bradetu. Afișați toate postările

joi, 4 septembrie 2014

Valea Valsanului - Transfagarasan si retur de cosmar

Chiar daca mai sunt vreo 3 ture nepovestite, revin cu ultima dintre ele.
In sfarsit am reusit sa fac traversarea dinspre valea Valsanului catre Transfagarasan.
Planul s-a ivit acum mai mult timp, dar din lipsa de colegi, dar si de informatii, a tot fost amanat.
Acum am avut parte de doi colegi, desi interesati ar mai fi fost, dar nu au putut in aceeasi zi cu noi., Sau mai exact, eu am fost cel care nu a putut sa  schimbe ziua planuita. Asta e, poate alta data o vom face si impreuna. Dar cu siguranta va fi modificat traseul final. Veti afla mai tarziu de ce.
Desi cu o zi inainte, cand plecasem din Slatina, stiam ca voi avea un singur partener, in seara dinaintea turei am aflat ca mai era inca cineva interesat. Am butonat noi ceva vreme pe un forum si a ramas ca ne vom intalni in trei. Adica eu, droby si megane2 (tot din Pitesti ca si droby). Planul initial spunea ca vom incepe si finaliza tura din Bradet, dar avand in vedere ca ne-am intalnit in Musetesti, pana la urma am fost convins sa plecam din Musetesti direct pe biciclete, desi eu stateam cam rau cu timpul.
Prima parte a drumului am stat pe un asfalt bun, cu o singura oprire pentru o prima imagine a muntelui:

       A fost o pauza scurta, urmand ca la iesirea din Bradet sa luam prima pauza serioasa pentru a ne odihni putin, am mai si mancat, am bagat si cate o jumatate de litru de lichide specifice pentru fiecare, dupa care am pornit mai departe. Odata intrati in zona cheilor am avut parte de multa liniste, dar si de imagini destul de neplacute cu distrugerile facute de raul vijelios. Pe multe portiuni se vedea cum apa distrusese marginea betonata care sustinea drumul. Cu toate astea inca se circula cu masinile, iar pentru noi chiar nu a fost o problema. Am oprit de cateva ori sa facem cateva fotografii, dupa care am ajuns in zona poienilor de pe Valsan, loc unde am luat o alta pauza de hidratare.





          Urma sa incepem ascensiunea catre punctul maxim de altitudine, la trecerea de pe valea Valsanului catre valea Argesului. Un coleg de pasiune ne-a spus ca pana la trecerea culmii, dar si cateva sute de metri mai apoi,  vom avea parte de asfalt, iar apoi de un forestier bun. Ceea ce nu ne-a spus prea corect, a fost lungimea acestei portiuni. El a estimat cam un kilometru si putin, dar pana la urma au fost cam 3,5 kilometri. Cred ca de fapt se referea la portiunea de urcare abrupta, nu stiu. Cert este ca la scurt timp de la inceperea urcarii am inceput sa simt ca nu mai am forta in picioare. Am facut o pauza pentru a imi reveni, dar apoi din nou, dupa cateva sute de metri am simtit cum mi se taie picioarele. Am dat vina initial pe faptul ca nu reusisem sa ma odihnesc prea bine, dimineata simtindu-ma destul de obosit. Insa aveam sa aflu adevaratul raspuns, sau poate cea mai importanta parte a lui, cateva zile mai tarziu. In ultimele doua luni "reusisem" performanta de a lua nu mai putin de 7 kilograme in plus. Dupa repetate pauze, impingeri, reveniri in sa, am reusit in sfarsit sa ajungem pana sus.
      Pe durata urcarii am avut parte si de probleme tehnice: lantul lui droby incepuse sa cam intre intre pinioane si spite. Nu ar fi fost o problema prea mare, insa totul se petrecea pe o urcare destul de abrupta intr-o zona in care am vazut un indicator pe care scria "Accesul interzis. Zona hranire animale salbatice." Puteti foarte usor sa va imaginati care sunt acele animale salbatice. Oricum, tot drumul am dat claxoane si am vorbit destul de tare. De obicei prezenta masinilor nu este dorita la plecarea in tura, dar de aceasta data ne bucuram vazand ca se circula destul de intens, semn clar ca drumul spre Vidraru este destul de bun.
       Odata iesiti in varf, am avut parte de o bifurcatie care ne-a pus ceva semne de intrebare, asta fiindca ne era lene sa scoatem telefonul din rucsac. Dar am fost rapid lamuriti de cineva cu un ATV.
     Dupa numai cateva sute de metri am iesit intr-o pajiste imensa unde aveam sa descoperim si stana de care fusesem avertizati ca ar putea sa ne faca probleme.



      Din fericire nu s-a legat niciun caine de noi, desi am vazut unul care la un moment dat s-a indreptat catre noi. A fost suficient cat sa ne faca sa stam pe drum, desi remarcasem o scurtatura care ne scapa de, probabil, un kilometru, dar care trecea chiar prin mijlocul stanei, iar in aceasta situatie nu stiu daca acel caine mai statea cuminte. Am mers inainte pe un  drum ce parea sa coboare, dar la scurt timp dupa reintrarea in padure incepea sa urce usor. Din fericire doar pentru scurt timp;. Am mai oprit pentru cateva fotografii, remarcand cu aceasta ocazie ca nu se mai sperie lumea de urs: foarte multi turisti de week-end veniti cu masinile la picnic, unii chiar cu rulotele, semn ca stateau chiar mai mult. Deci povestile cu multi ursi nu pareau a se confirma.


         Dupa foarte putin timp am remnarcat o imbunatatire a drumului, semn clar ca ne apropiam de civilizatie. A dost o coborare superba pana la intrarea in Trans. Aici trebuia sa facem din nou fotografii, asa ca am mai luat o pauza.



      Am stabilit sa ne regrupam pe baraj , asa ca fiecare a pornit in  ritmul lui. Insa imediat am avut parte de o urcare care ne-a regrupat rapid. Pana la urma eu am ramas mai la urma, consecinta a cazaturii de anul trecut, cand am stat aproape o luna cu incheieturile umflate. Pe masura ce ne apropiam de baraj a inceput sa se vada "civilizatia": mizerie cat cuprinde, strada blocata (era nevoie de Politie care dirija circulatia alternativ). Asta e Romania. Tot la fel de curat se prezenta si lacul: multe PET-uri si ambalaje pluteau la baraj.



       Din nou cateva fotografii, dupa care am stabilit sa ne intalnim jos la hidrocentrala. Droby si megane2 au plecat in tromba, eu preferand sa merg mai usor. Asta pentru a putea savura peisajele.
       Bineinteles ca nu puteam sa ratez ocazia de a mai face cateva poze.

Ne-am reintalnit la hidrocentrala unde ceilalti doi tocmai terminasera o sedinta foto.

       Si aici tot ingramadeala dezorganizata de masini. Desi vroiam sa stam sa mancam ceva, am hotarat sa coboram in Capataneni pentru a ne si odihni inaintea urcusului care ne astepta pe portiunea finala. Nici nu aveam idee ce ne astepta.
       Bagam o jumatate de litru de lichide, cate doi mici si ii dam bice. Pana acum, conform calculelor, urma sa ne incadram in timpul alocat initial.
      Am plecat mai departe, urmand drumul pana in Corbeni, unde am virat stanga spre Turburea. La inceput drumul a fost asfaltat, dar in scurt timp avea sa se transforme in drum de tara, care pe multe portiuni (mai ales urcarile) era acoperit cu piatra. De foarte multe ori urma sa coboram de pe caluti, fiind imposibil de urcat printre pietrle instabile.


      Din nou incepusera problemele cu lantul bicicletei lui droby, de fapt se indesisera. Pana la urma s-a hotarat sa nu mai foloseasca pinionul mare.

       Ajunsi la ulltima casa din Turburea, un localnic ne-a avertizat ca nu mai putem sa parcurgem restul de drum pe biciclete. Nu am luat in seama ce ne-a spus, iar daca ar fi fost asa, dupa calculele noastre mai erau doar 3 kilometri, desi acelasi satean ne spusese ca vor fi 7 kilometri. Am crezut ca exagereaza. Din pacate avea dreptate. Imediat dupa prima curba aveam sa ne trezim intr-un drum desfundat, in urcare, printr-o poiana. De fapt nu mai era drum. Erau niste urme de tractor care se transformasera in timp in sleauri adanci, iar in portiunile mai plate urmele erau distruse de copitele animalelor. Inca nu ne faceam probleme. Insa povestea avea sa continue pentru inca o ora.


     Numai urcare, urme de copite care faceau imposibil de urcat pe biciclete, transpiratie cat cuprinde. Avand in vedere ca intoarcerea avea sa ne intarzie foarte mult, am hotarat sa mergem inainte, tot sperand ca drumul se va imbunatati. Au urmat kilometri buni de mers prin pajisti, pe un drum care nu mai era de mult drum, doar copite de animale. In tot acest timp am vazut cum se aduna si norii, ceea ce ne-a facut sa realizam ce ne asteapta in cazul in care incepe ploaia. Nu a inceput ploaia prea curand, insa am avut parte de portiuni luuuuungi prin padure unde am mers efectiv prin noroi, incercand sa ne tinem echilibrul.


     Inca o problema avea sa fie faptul ca eu ramasesem si fara apa, iar ceilalti mai aveau foarte putina. Norocul nostru a fost ca am gasit o stana de vaci (sau cum se numeste) iar ciobanii ne-au dat apa din izvorul pe care il captasera la mai mult de un kilometru. Apa era plina de pamant, insa eu am ras un litru fara sa ma uit la cum arata. Apoi am umplut cele doua bidoane din dotare, gandindu-ma ca poate nu mai gasim alta sursa.
      Partea proasta era ca drumul era ori in urcare abrupta, ori in coborare criminala, totul desfasurandu-se pe un drum criminal. La un moment dat am vazul prin iarba ceea ce parea a fi un drum, asa ca repede pe biciclete, fara sa mai consultam track-ul. Am stat calare cred ca 1 kilometru, dupa care am intalnit niste paznici de turma care ne-au oprit. Noroc ca stapanii i-au linistit repede. Insa ne-au dat si o veste proasta: trebuia sa ne intoarcem. Am verificat track-ul si eram intr-adevar pe drumul bun, insa ciobanii ne-au lamurit ca era vorba de un ocol ceva mai lung si destul de greu. Odata reintorsi pe ceea ce se numeste pe harta drum, am continuat calvarul, care avea sa se inteteasca. La un moment dat am intalnit o caruta, iar proprietarul ne-a sfatuit sa urmam poteca din gradini. Dupa scurt timp aveau sa apara si cateva case, iar cu ele si cainii. Unul dintre sateni ne-a spus ca nu ar mai fiu mult pana insat, doar un kilometru si ceva. La o bifurcatie am avut iarasi indoieli pe unde sa mergem. Ceilalti doi au votat contra mea si am continuat drumul desfundat care s-a dovedit o coborare criminala printre urme de copite, pline de noroi. Insa la un moment  dat eu am renuntat si i-am convins sa ne intoarcem la bifurcatie si sa coboram pe ceea ce parea un drum folosit de carute. A fost o portiune in care am reusit sa mai stam si in sa, dar scurta, drumul avea sa se strice rapid, dar totusi era practicabil la pas. Incepeau sa apara tot mai des portiuni in care puteam sa pedalam, chiar daca scurte, apoi urmau balti care erau imposibil de traversat.
     Dupa o alta intalnire cu un localnic aveam sa ne simtim mai bine: ne-a spus ca drumul urmeaza sa se imbunatateasca. Ne-am urcat pe caluti dar imediat am dat intr-o panta criminala. Am descalecat, iar apoi in varf aveam sa constatam ca sateanul avea dreptate. Stateam tot mai mult in sa. Insa, trebuia sa fie ceva in neregula: pe langa noi a inceput sa tune si sa fulgere, iar la intrarea in sat a inceput sa si pice. Ne-am grabit sa ne punem la adapost de fulgere si aveam sa constatam ca au reaparut masinile. Semn bun. Ploaia incepuse sa se inteteasca, asa ca am stat calare chiar daca drumul era plin de pietre si avand un unghi foarte mare. Cu multa grija am mai parcurs printre picaturi cred ca mai mult de un kilometru pana am ajuns la asfalt. Chiar cand ajungeam noi la asfalt s-a pus sa toarne cu galeata. Abia am reusit sa ne echipam si sa punem la adapost electronicele.
     De aici incolo a fost o goana nebuna sa ajungem in Musetesti. Dupa 2-3 kilometri avea sa se opreasca si ploaia, dar noi am continuat cu pelerinele pe noi pana am ajuns acasa. Prima reactie a fost sa arunc bicicleta in rau si sa incerc sa o curat. Am curatat-o cat de cat, timp in care familia deja imi plangea de mila, iar un vecin imi spunea ca nu suntem prea sanatosi la cap. El stia acest "drum", se pare ca aceasta stare este de cand era el tanar (are peste 70 de ani), deci nu prea fusese niciodata un drum adevarat.
      Am incercat sa fac o editare pe Googlemaps, acum exista un avertisment clar despre acea portiune.
     In total am intarziat 3 ore. Nu mai aveam pofta nici de pepene, nici de bere, de nimic. Tot ce am facut a fost sa strang bagajele si sa ne urcam in masina cat mai repede.
      Cu toate aceste neajunsuri, peisajele au fost super iar daca nu a r fi existat teama ploii, apropierea noptii si limita de timp, in mod sigur ar fi fost o tura reusita, cu toata oboseala acumulata in ultima parte.
      Concluzia este ca a fost o adevarata aventura, cu multe temeri ca ne va prinde ploaia in padure, ca ne va prinde inserarea prin acele locuri pline de animale salbatice, dar in acelasi timp macar cei care nu au putut veni au scapat de un cosmar.
     La final, din 44 kilometri programati s-au strans 72, mai mult cu unul decat track-ul, intrucat mi s-a descarcat si telefonul cu putin inainte de a ajunge acasa.
Track-ul turei, desi nu stiu ce sa mai cred despre urcare. Aici spune ca peste 1600 m, pe oruxmaps (telefon) zice ca 2200m, alegeti ce va place.


Create Maps or search from 80 million at MapMyRide

marți, 17 septembrie 2013

Valea Vâlsanului - întoarcere în ţinuturile natale

Bine v-am regasit!

S-a dus si vara aceasta, concediul de asemenea. Dar nu se putea termina mai frumos decat s-a intamplat: o vizita de doua zile in locurile in care am copilarit.
Unde? Pe valea Valsanului. Probabil ca multi dintre voi nici macar nu ati auzit de acest nume. Este un afluent pe stanga al Argesului, declarat si rezervatie naturala intrucat aici este singurul loc unde mai traieste pestele numit asprete, o relicva a istoriei naturii.
Dar sa incepem povestea. Un vis mai vechi de-al meu era sa reusesc sa urc pana la barajul de pe raul Valsan, raul langa care am copilarit. De mai multe ori am urcat in munte, dar niciodata pana la baraj. Stiam ca inca de acum doi ani incepuse amenajarea drumului de piatra care servise pana in anii 90 mai mult pentru exploatarea padurilor, dar si pentru extragerea nichelului, in mod oficial, neoficial fiind vorba de uraniu. Zona este inca aproape necunoscuta turistilor, cu exceptia celor care vin in satul Bradetu, unde se afla o baza de tratament, dar si doua izvoare minerale.Desigur ca mai sunt si impatimiti ai muntelui care vin regulat in aceasta zona, cu corturile. Insa am constatat ca in ultimii ani au inceput sa apara si ceva pensiuni prin satele de pe vale: Bradetu, Bradulet, Galesu, Musatesti, insiruite in ordine dinspre izvoarele raului catre varsare.
Dupa mai multe incercari de a ajunge din nou in Dambovicioara, din cauza ca la Green Paradise nu am reusit sa mai gasim locuri libere, am hotarat sa mergem in Curtea de Arges, dar nu ne-am oprit in oras, ci am preferat sa mergem direct la tara, in Musatesti. Plecarea din Slatina am stabilit sa fie inca de vineri, imediat dupa serviciu, pentru a avea la dispozitie cat mai mult timp. Drumul clasic este de la Pitesti spre Merisani, unde avem doua variante: prin Curtea de Arges si apoi catre Campulung inca 15 kilometri, sau direct catre Musatesti, scurtand in acest fel drumul  cu circa 8 kilometri. Recomandarea mea, pentru cei care au mai fost in Curtea de Arges, sa aleaga drumul scurt, chiar daca este un drum judetean, deoarece este mult mai bun calitativ. Si chiar si pentru portiunea de 12 kilometri dintre Pitesti si Merisani exista o alta ruta alternativa, pe care am, descoperit-o acum doi ani: la iesirea de pe autostrada, in loc sa se vireze stanga catre Bascov, se poate alege un drum paralel, prin dreapta, pe celalat mal al Argesului, prin Budeasa. Drumul este aproape pustiu, dar de foarte buna calitate.
Am ajuns pe seara, aproape pe intuneric, asa ca nu am mai facut nimic decat o plimbare pana la rau, mancare si somn.
 Dimineata insa ne-am trezit intr-un colt de rai si un soare care ne imbia la drum.



Nu ne-am grabit, am stat sa ne tihneasca dimineata, sa simtim aerul curat de la poalele muntelui. Bineinteles ca am plecat cu Marc sa ii aratam raul, dar cel mai mult i-a placut puntea suspendata pe cabluri, probabil fiindca ii placea sa fie leganat.


Dintre toti, pe durata intregului week-end, a fost cel mai activ. Nu a dormit decat atunci cand a fost in masina, in rest ne-a alergat pe toti prin gradina, prin zavoiul de pe malul raului, nu a avut stare.




Totusi, aproape de pranz ne-am luat inima in dinti si ne-am urcat pe biciclete.


Initial am vrut sa urcam pe vechiul drum al mocanitei, dar am renuntat cand am aflat ca in satul vecin oamenii au inchis gradinile si era foarte posibil sa trebuiasca sa mai si sarim garduri, asa ca am plecat direct pe asfalt, unul de foarte buna calitate. Cei patru bunici, impreuna cu Marc, urmau sa plece si ei in urma noastra dupa circa o ora, timp in care noi trebuia sa ajungem la iesirea din ultimul sat, Bradetu. Am stabilit astfel, intrucat nu eram siguri ca si Cristina va putea sa urce cu bicicleta pana in munte. Nu am reusit sa ajungem la iesirea din Bradetu, fiind ajunsi din urma inca de la intrarea in sat, asta fiindca pe drum a trebuit sa ne oprim de nenumarate ori pentru fotografii. Desi am facut de mai multe ori acest drum, cu masina, abia acum, calare pe bicicleta mi-am dat seama de frumusetea locurilor. Pozitia mai inalta de pe bicicleta te ajuta sa vezi locurile dintr-o alta perspectiva, in acelasi timp, viteza fiind mult redusa, ai timp sa savurezi tot ce te inconjoara. Este o diferenta incredibila, abia acum am realizat in ce locuri minunate am copilarit.
Prima panta mai mare, la iesirea din Musatesti

Brăduleţ


Multe case inca mai au acoperis de şiţă (sindrila de brad)

Spatiul in aceste sate este atat de limitat, incat gradinile ocupa fiecare bucatica de pamant, pana pe malul raului, nici macar un petec de pamant nu se iroseste:

Drumul a fost foarte bun, cu ceva pante mai grele (cel putin pentru Cristina, care nu are acelasi antrenament cat am eu), dar am reusit sa le urcam fara probleme.


Asa cum am mai spus, insa am facut foarte multe opriri pentru fotografii, iar atunci cand pedalam o faceam totusi intr-un ritm destul de scazut pentru a putea admira privelistea.

Dupa cum stabilisem la plecare, imediat dupa iesirea din ultimul sat, Bradetu, la primul izvor, aveam sa ne oprim sa luam pranzul si pentru a ne odihni inainte de a intra in cheile Valsanului. Din fericire eram singurii care ne oprisem acolo, cu exceptia maidanezilor.

Locul ales a fost superb, Marc a fost din nou cel mai bucuros: avea la dispozitie toata poienita, plus raul pe care tot timpul a incercat sa il incerce cat este de rece.

Mamaie 1 si 2




Vreau la apa!!!!!

Cei doi tataie pregatesc gratarul


Din nou la apa


Si tati trebuie sa incerce apa, nu?

Dupa ce am ras mancarea din farfurii, a  venit si momentul imbarcarii, dar nu inainte de a savura murele care cresteau pe malul raului.
Dupa plecare am mai avut parte cam de doi kilometri de asfalt, dupa care incepe partea cea mai grea: fara asfalt, multe balti si portiuni in care raul a rupt malurile, ingustand foarte mult drumul, lucru neplacut la intalnirea masinilor care veneau din sens opus.


Cu toate acestea, peisajele sunt de vis, in plus am mai avut si norocul de a fi plouat cu o seara inainte, asa ca desi au trecut destul de multe masini, nu am avut probleme cu praful.









Pe masura ce inaintam, oboseala incepea sa se faca simtita in cazul Cristinei, insa dupa mai multe pauze am reusit sa ajungem la iesirea din chei, in zona numita Poieni.


 Aici este locul unde pe vremea cand se facea minerit erau magaziile si birourile minei. Acum in zona se afla un restaurant-pensiune, dar marea majoritate a turistilor prefera sa vina pentru o zi la un gratar sau daca stau mai multe zile vin cu cortul sau rulota.

Avand in vedere oboseala accentuata, Cristina a decis sa se opreasca urmand sa faca drumul de intoarcere cu  masina. Eu in schimb nu stiam ce sa fac, sa continui pana la baraj, sau sa ma intorc. Pana la baraj nu mai erau decat 5 kilometri. Pana la urma m-am hotarat sa incerc sa urc. De aici mai departe am avut parte de asfalt inca vreun kilometru, pana la intersectia unde eu trebuia sa merg inainte, asfaltul continuand in stanga spre Vidraru. Stiu ca planul initial era sa se asfalteze toata portiunea pana in Transfagarasan, peste Moliviş, cu iesire undeva in apropierea cabanei Valea cu pesti, cam la jumatatea lacului Vidraru, dar nu stiu daca s-a si intamplat, poate vom afla anul viitor.

De aici inainte insa, drumul a devenit pustiu si din nou drum forestier, dar de o calitate destul de buna, cel putin pentru biciclete. 
Dupa circa un kilometru am oprit o masina care cobora, pentru a afla informatii despre drum. Mi sa confirmat ceea ce vazusem pe Google Maps, si anume ca drumul se desparte la un moment dat, iar la intrebarea daca exista vreo stana cu caini care sa imi puna probleme, mi s-a raspuns ca nu este nicio stana, dar e posibil sa existe ceva caini la fosta unitate militara. Am mai mers putin, dar vazand ca drumul este pustiu, iar eu singur, am decis sa ma intorc, preferand sa ajung cu alta ocazie pana la baraj, in formula completa in care plecasem de acasa. E mai placut sa faci drumul in doi sau mai multi, peisajele parca sunt mai frumoase cand le imparti cu altcineva. De unul singur pare ca este doar o cursa, atingerea unui obiectiv si atat, nu are farmec.
La intoarcere, fiind sigur ca drumul va fi mult mai rapid, deci avand mai mult timp la dispozitie, am oprit din nou foarte des pentru fotografii. Si nu putine.


Stana langa Poieni

Drumul are foarte multe intersectii cu drumuri forestiere

De pe versanti curg foarte multe paraie ce alimenteaza Valsanul




Intrarea in mina, acum blocata



Drumul de intoarcere a fost destul de rapid, dar si plin de masini care nu se fereau sa treaca prin balti, chiar cand erau langa mine. Asadar, am ajuns acasa destul de murdar. 
In Bradetu am remarcat si o bisericuta foarte interesnta, dar nu am putut sa fac prea multe fotografii intrucat era in plina desfasurare o cununie si nu vroiam sa deranjez, mai ales ca deja niste tanti care iesisera din biserica, se uitau cam ciudat la mine (casca, ochelari galbeni, pantaloni mulati, fotografii), asa ca am plecat mai departe. 

Drumul in coborare aproape continua ma imbia sa dau talpa. Le spusesem la despartire ca ii prind din urma, insa datorita frumusetilor care m-au retinut pe traseu, am ajuns in urma lor cu 10 minute, chiar daca am depasit de cateva ori viteza legala in localitate.
A fost o zi foarte reusita, nu speram sa fie atat de frumos, mai ales ca prognozele meteo spuneau ca este posibil sa ploua putin. Din fericire a fost tot aproape timpul soare si cald.
Cu aceasta ocazie am reusit sa ne depasim propriile recorduri de distanta, atat eu cat si Cristina, lucru care ne-a facut increzatori pentru viitoarele plimbari, dimineata fiind foarte reticenti ca vom reusi sa ajungem la final cu bine. Si totusi s-a intamplat.
Seara a venit repede, din nefericire cu foarte multe dureri de picioare pentru Cristina. Eu in schimb nu am simtit aproape deloc oboseala.
Insa dimineata totul era in regula, asa ca a trebuit sa incepem sa facem bagajele si sa plecam spre casa. 
Drumul de intoarcere a fost diferit de cel de la sosire. Am trecut prin Valea Iasului, la tataie numarul 2, un alt sat foarte frumos, unde am facut pauza de circa o ora, dupa care drum intins catre casa prin Curtea de Arges. Cum va spuneam la inceputul povestii, as fi preferat sa evit acest drum, stiind ca este destul de aglomerat, dar si calitativ este din ce in ce mai  distrus, pe masura trecerii anilor. Pacat, este un drum care face legatura cu multe locuri frumoase, care ar putea ajuta dezvoltarea turismului in zona. Sa speram ca se va intampla in curand. 
Un lucru care m-a bucurat, este ca am vazut ca in zona (valea Valsanului) au aparut pensiuni noi, semn ca oamenii incep sa descopere si aceste locuri, la fel m-a bucurat sa aflu ca sunt oameni care vin de departe sa stea cu cortul in aceste zone, asa cum erau cei doi tineri bucuresteni pe care i-am intalnit cand au coborat cu bicicletele sa ia apa de la izvor.
O alta mentiune care trebuie facuta este ca la iesirea din Bradetu, spre chei, este un drum care face legatura cu valea unui alt afluent al Argesului, Raul Doamnei, vale unde se afla si biserica rupestra din Corbi, dar mai inainte se trece pe langa lacul din Nucsoara, locul de unde se ajunge cel mai usor pe varful Moldoveanu. Aici se mai poate ajunge si pe asfalt, din Musatesti se merge catre Campulung pana in primul sat, Domnesti, iar apoi pe valea raului in sus. Si acest loc este in vizor, dar anul viitor cand planuim sa facem un concediu de cel putin o saptamana pe aceste meleaguri frumoase. Vom vedea daca trecerea se va face pe asfalt, sau peste munte, prin Bradetu.
Cam asta a fost vara, in aceasta luna nu am mai plecat nicaieri, singurele ture pe care le-am mai dat cu bicicleta fiind prin satele de langa Slatina, pe drumurile catre satul socrilor. Insa nu s-a terminat, speram sa putem sa mai ajungem cel putin inca o data undeva la munte, evident, tot cu bicicletele.

Era sa uit harta:

Route 2328925 - powered by www.bikemap.net


Va doresc sa aveti parte de calatorii la fel de frumoase!

PS: uitasem ca nu toti au cont pe bikemap, asa ca iata si link-ul pentru mapmyride: