Se afișează postările cu eticheta Bicicleta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bicicleta. Afișați toate postările

vineri, 12 iunie 2015

Pregatiri...

In asteptarea zilei de maine...

luni, 23 februarie 2015

Pe malul Oltului

Bine v-am regasit!

       Iata ca am ajuns si la ultima tura restanta a anului trecut. A fost o  tura in jurul orasului. O aveam in vedere de o luna, dar o pastram pentru o perioada ploioasa, cand nu puteam sa ne apropiem de padure. Traseul il stiam de la niste colegi de forum care ne spusesera ca este frumos. Din cauza ploilor tot amanasem iesirea, asa ca decizia finala a fost luata cu 2 ore inaintea plecarii. Am fost din nou, doar doi: eu si Joby_tos de pe ciclism.ro. Initial trebuia sa facem o tura exclusiv pe malul Oltului, dar nu a fost sa fie. Dar sa  nu anticipez. De aceasta data am plecat destul de tarziu, pe la 12:30. Chiar si asa am stat tot timpul cu teama ploii, dar ne pregatisem cu haine de ploaie, asa ca nu tebuia sa ne fie teama.
       Ne-am intalnit in locul obisnuit si am plecat catre traseul stabilit. Am hotarat sa mergem pe malul drept al Oltului, urmand sa ne intoarcem pe celalalt mal dupa ce mergeam in aval cam 25 kilometri. Prima parte a drumului a fost destul de anosta, pe malul digului, dar imediat ce am coborat de pe barajul de la Slatioara totul s-a schimbat. Am  trecut pentru inceput de paraul care a fost deviat odata cu constructia barajului, care acum se varsa imediat in aval de baraj, iar apoi am avut parte de o bucata de drum pe una din putinele portiuni neindiguite, credeam ca nu mai exista asa ceva in aceasta zona. Pe scurt, am vazut Oltul curgand.






        Dupa o scurta pauza de fotografii, am plecat mai departe, ocazie cu care ne-am speriat destul de bine la caderea constanta a stropilor de ploaie. Insa totul se estompa cand vedeam cat de bogata este viata de pe raul neingradit: lebede, rate salbatice, stufaris si alte increngaturi nedefinite. Primii 5 kilometri cred ca i-am facut in doua ore.

In continuarea fost o plimbare pe digul care a reaparut, dar numai pana cand am ajuns langa o intrare in padurea care marginea drumul. Dupa o scurta consfatuire, am decis sa intram sa o exploram. A fost o decizie inspirata, in ciuda multor zone cu noroi, sau a vegetatiei care aproape ca bloca drumul, la fel ca si baltile nelipsite din ultimele iesiri. Am descoperit o lume plina de canale populate din plin cu pescari, o oaza de liniste, ciripit de pasari, chiar si un lac, chiar daca, foarte probabil, era origine antropica. Insa tot aici se cam termina si padurea, asa ca am decis sa reintram in padure si sa ne plimbam pe un alt drum, cu scopul de a iesi pe dig ceva mai jos decat intrasem. Dupa o suita, ce parea ca nu se mai termina, de balti care blocau in totalitate drumul, am reusit sa revenim pe dig. De aici mai departe singura priveliste a fost reprezentata de balastierele care impanzesc malul Oltului. Insa a mai aparut si o problema: vantul s-a intetit, asa ca am hotarat sa cautam un loc unde sa traversam paraul care ne insotea, pentru a incerca sa ajungem in drumul national. Prima posibilitate aveam sa constatam ca tocmai a picat: un podet a fost luat de ape, asa ca am continuat tot pe dig pana am reusit sa gasim un loc pe unde sa trecem catre drumul national. Am  ajuns in Greci, iar de aici la Peretu. La Peretu am hotarat sa facem o pauza mai lunga, sa mancam, sa ne refacem proviziile de apa si sa ne odihnim. Odata plecati, am avut din nou parte de vant: parca se ambitiona sa ne bata din fata. Pana la Osica am crezut ca innebunim. Speram sa scapam totusi de vantul din fata.
      Din pacate tot ce a urmat a fost doar o cursa contra vantului, fara nimic special, doar dorinta de a ajunge mai repede acasa. Acesta a fost si motivul pentru care am renuntat si la fotografii.
In incheiere traseul parcurs:

Route 2910310 - powered by www.bikemap.net

     Sper ca sezonul care se apropie sa fie unul mult mai bogat in iesiri, vremea sa tina cu noi. Restante sunt multe. Printre acestea ar fi bazinul Lotrului, unde trasasem anul trecut vreo trei trasee, dar si Fagarasul, Piatra Craiului (imi doresc sa trec din Muntenia in Transilvania si sa ma intorc in aceasi zi - asta implica o plecare din Dambovicioara si apropierea de Zarnesti) cu multitudinea de trasee care strabat zona.
Pana atunci, sa auzim de bine!

vineri, 23 ianuarie 2015

Dambovicioara - Fundatica - Fundata - Sirnea - Ciocanu

           Asa cum am promis, revin cu povestea unei ture foarte reusite.
           La mai putin de o luna, am revenit in Dambovicioara pentru o tura ce promitea sa fie interesanta. De aceasta data am reusit sa am si un partener: Robert din Pitesti, pe care l-am intalnit pe ciclism.ro (droby).
           Dupa cum va amintiti, am ramas cu placerea explorarii nesatisfacuta, asa ca acum aveam sa aflu daca ceea ce au schitat altii pe bikemap sunt date reale.
           In Dambovicioara am ajuns inca de vineri seara, in sfarsit aveam parte de un miniconcediu. Marc urma sa fie cel mai bucuros de acest lucru: scapase dintre betoanele orasului. Avea cam tot ce isi dorea: leagane, balansoare, tobogane, jucarii, dar mai ales copii cu care sa se joace. Parca in oras sunt toti egoisti: nu vor sa imparta jucariile, nu vor sa se joace cu alti copii. Aici e altfel.
            Sambata am lalait-o prin curtea pensiunii, si cam atat. Singurele lucruri cu care mi-am umplut ziua au fost pregatirea gratarului si curatatul bicicletei.
          Duminica dimineata ardeam de nerabdare sa plecam. In speranta ca voi reusi sa maresc trupa, am incercat sa opresc un biciclist sa ii propun sa mni se alature. Insa, ghinion, era chiar Robert, deci am ramas tot in doi.
          Dupa ce am mancat micul dejun, a sosit si momentul mult asteptat. Prima parte am parcurs-o destul de repede, o cunosteam. Am facut doar cateva fotografii pe Valea Cheii, dar fara filme, preferand sa salvez spatiul de pe card pentru mai tarziu (va amintiti patania din povestea anterioara). Buna decizie. In plus, am luat cu mine si cea de a doua camera, plus adaptor pentru cardul din telefon.





Transport ecologic in doua variante



          De aceasta data am reusit sa gasim si pestera (am aflat ca se numeste La uluce), cineva se ingrijise si marcase cu vopsea pe un pom locul unde se ascunde pestera. Este mai mult o grota, lunga de maxim 30 metri, iar din ea pornesc doua galerii in care se intra pe burta. Banuiesc asta pentru ca cineva se ingrijise sa puna o scara de lemn pe care am urcat sa vad intrarea in cele doua galerii. Am intrat in pestera singur, Robert preferand sa ramana afara.






         Am plecat mai departe savurand peiasjele care ne desfatau privirea.





         Deja am trecut de locul unde m-am oprit data trecuta. La un moment dat padurea a inceput sa se rareasca, lasand locul unor pajisti ce imbiau la somn, leneveala, lucruri din astea. Dar noi am continuat drumul pe marginea paraului. Chiar daca era in continua urcare, de aceasta data fiind insotit, a decurs mult mai usor. Am facut pauze destul de dese, parte din ele pentru fotografii, altele pentru cules cativa fragi si cateva boabe de zmeura.





         Usor - usor ne indreptam catre varful ascensiunii, sau asa credeam. Tot aici am descoperit si un loc amenajat pentru tiroliana. Urcusul tot continua, paraul tot pe langa noi, asa ca incepusem sa ma intreb oare cand se termina. La un moment dat intalnim o curba in  loc si o urcare abrupta, chiar daca scurta.


           Tot aici ne intersectam cu alti trei biciclisti care ne spun ca la partea de sus ne asteapta Fundatica. Am rasuflat usurati. Lao o intersectie cu un drum destul de stricat ne intrebasem daca nu gresisem drumul, dar GPS-ul ne-a aratat ca inca suntem pe drumul cel bun. Am gasit un sat rasfitat pe dealuri, care nu parea sa aibe legatura cu turismul, lucru infirmat destul de curand de masinile care au aparut pe drum, sau prin curtile caselor.





         Furati de coborare, am avut noroc ca la un moment dat am intrebat un copil daca suntem pe drumul cel bun, dar fiindca ne fusese lene sa consultam traseul pe telefon, am avut parte de un raspuns neasteptat: trebuia sa ne intoarcem. Din fericire doar 200 de metri. Insa, cand ne-a indicat drumul, am scos neincrezator telefonul sa verific track-ul. Pe aici era. Aveam in fata o panta foarte abrupta. Era un vechi drum, acum acoperit cu iarba, plus urmele apei care a scos la iveala coltii muntelui.




       Insa privelistile erau superbe, mai ales ca eram singuri ( am intalnit un singur om care cobora din Fundata, care ne-a si confirmat ca suntem pe drumul cel bun, care, mai mult, mai si scurteaza drumul auto la sub  jumatate).



          Din nefericire, Robert a avut parte si de o cazatura (insa fara urmari grave). Am oprit de mai multe ori pentru fotografii, dar intr-un final am ajuns si la capatul drumului: urma o portiune de drum distrusa de ape, plina de bolovani si cu o inclinatie care scotea din orice calcul mersul pe bicicleta.


           Spre bucuria noastra s-a dovedit ca nu are mai mult de 300-400 de metri. Ajunsi in varf ni s-a deschis in fata ochilor un peisaj fantastic: aveam in fata atat Bucegii cat si Piatra Craiului. Tot aici incepea si Fundata, asa ca am reusit sa gasim foarte repede pe cineva care sa ne faca si o fotografie impreuna (pana acum nu reusisem). In scurt timp aveam sa ajungem si la asfalt, dar dupa o frumoasa coborare pe drumul de tara. Foarte rapid am ajuns si la drumul european unde urnma sa facem o pauza ceva mai lunga pentru masa si umplerea rezervoarelor cu lichide.



   

         Europeanul avea sa fie destul de linistit, insa de cand plecasem am remarcat cum se aduna norii, asa ca, imediat ce am virat stanga spre Sirnea, am avut parte de nori negri deasupra noastra.
          Asa cum stiam din urma cu un an, drumul este tandari, noroc ca pe bicicleta te poti strecura destul de usor printre gropi, dar cei cu masinile isi blesteama zilele pe aici. La cata reclama se face pentru Sirnea, cred ca se putea turna si putin asfalt. De altfel si de la iesire pana la intrarea in Ciocanu (deja in judetul Arges) drumul este tot de pamant.
         Dar sa revenim la poveste. Odata cu intrarea spre Sirnea nu am mai avurt parte de protectia copacilor, asa ca trebuia sa ne grabim: incepuse sa fulgere foarte aproape de noi (tunetele pareau sa fie la cativa pasi de noi - o senzatie destul de neplacuta). Speram sa ajungem in sat sa ne adapostim inainte de inceperea ploii. Din fericire am avut parte doar de cativa stropi razleti. Vedeam, deja cum se indeparteaza norii. Cu toate astea, preventiv, am hotarat sa facem o pauza la un restaurant si sa mancam ceva pana se termina ploaia. Belea: nu am gasit nici macar un singur restaurant, sau o pensiune care sa aibe ceva asemanator, dar nici o terasa, ceva de genul birturilor de la tara. NIMIC. Asta e: mancam din traista. Am hotarat sa incepem urcarea spre Ciocanu si sa gasim un loc mai retras unde sa mancam. La un moment dat am oprit din cauza ca incepuse sa picure ceva mai serios. Eu, baiat cu minte multa, vazand la plecare soarele puternic, am renuntat sa imi iau ceva contra ploii, asa ca acum eram expus total. Din fericire, ploaia doar ne-a atras putin atentia, fara a ne uda serios. Am continuat urcarea si am ajuns destul de usor in varful muntelui, desi ma asteptam sa fie mult mai greu. Aici am avut parte de privelisti superbe:




        Dupa pauzele normale de fotografii aveam sa atacam si ultima portiune: coborarea in cap din Ciocanu spre Dambovicioara.



Piatra Craiului
Incepe coborarea finala


          Superb, la fel ca si in Ciocanu. Franele au stat stranse la greu, curbe in ac de par, uneori una dupa alta (practic niste mici serpentine), viteza cat cuprinde, peisaje de vis, o nebunie.
        Ajunsi la pensiune a trebuit sa prezentam raportul: adica fotografiile. Au fost atat de convingatoare incat a doua zi am urcat impreuna cu restul familiei sa admiram privelistea. A fost superfain, am avut parte de soare si liniste. Am stat cateva ore in care am contemplat maretia Pietrei Craiului si a Bucegilor de cealalta parte.
       In incheiere, harta plimbarii, desi am uitat sa pornesc inregistrarea de pe telefon, asa ca nu pot vedea prea multe date, doar ca au fost 32 kilometri foarte placuti, poate mai putin perioada petrecuta printre fulgere.

Route 1683995 - powered by www.bikemap.net

       
            Mai am de povestit o singura tura, facuta la sfarsitul lunii mai pe malul Oltului. Pana atunci va doresc o iarna cat mai placuta cu multe planuri de concedii.          
            Sa auzim de bine!

marți, 18 noiembrie 2014

Ultima tura serioasa a anului

         Nu prea am mai avut timp sa scriu, de fapt nici acum nu am, asa ca voi fi foarte expeditiv.

         In prima duminica din noiembrie, profitand de vremea buna, am luat calea Pitestiului, impreuna cu Joby. Aici ne asteptau Droby si Megane2, care ne pregatisera un traseu in vecinatatea Pitestiului.
Am pornit direct prin padurea Trivale, Droby locuind chiar la liziera.



         Prima portiune a fost pe asfalt, dar mai putin de 3 kilometri, dupa care am intrat pe potecile cunoscute de gazde.Am facut, cred, o singura pauza pentru ceva poze, 



iar dupa pauza a urmat partea cea mai spectaculoasa: o coborare in cap. M-am temut ca nu voi putea cobora, dar mi-am invins teama si am coborat pe poteca ingusta. 

De aici am mai mers foarte putin pana am reintrat pe asfalt, iar apoi ne-am reintors in Pitesti, unde ne-am despartit de Megane2.
Am traversat Pitestiul si am iesit pe barajul de la Budeasa, 



nu inainte de a imortaliza o cascada artificiala a Argesului.



       Odata iesiti de pe baraj, am incercat sa urcam dealul prin padure, dar, din pacate, pamantul era prea moale (semnele toamnei). Ne-am reintors pe asfalt pret de cativa kilometri prin padure, pana in Budeasa Mica.

Am mers prin sat pana in Argesel iar apoi am traversat europeanul pentru a ne indrepta spre Colibasi. La Colibasi am virat dreapta cu directia Fagetu. La scurt timp dupa iesirea din oras am iesit si de pe asfalt. Asta din cauza ca cineva a ras vechiul asfalt si incepuse reasfaltarea (campania electorala, probabil), dar numai pana la iesirea din oras, apoi drumul s-a transformat in unul pietruit.
        Am oprit pentru o pauza de mancare in marginea viitorului loc de gratare si apoi din nou la drum.
        Am avut parte de o urcare destul de serioasa ce avea sa ne pregateasca pentru urmatoarele doua, mult mai intense.

Nu credeam ca voi fi capabil sa le fac dintr-o bucata (doua luni de pauza de la ture), dar am reusit. Cu toate astea cea mai grea a fost cea de la Budeasa. Dar niciuna dintre ele nu a depasit 6-700 metri.
       Mai departe am mers numai pe asfalt, pana la reintrarea in padurea Trivale, dar nu inainte de a vizita si noul parc de pe malul Argesului, un loc prietenos cu biciclistii, prin prisma pistei ce da ocol parcului. Droby ne-a propus o scurtatura prin padure, dar s-a dovedit destul de dificila, nu atat din cauza pantei, cat a pietrelor ascunse sub covorul de frunze.
       A fost o incheiere superba a unei ture reusite, chiar daca nu la fel de spectaculoasa ca o iesire la munte. Insa, pentru asta, avem de asteptat primavara. Dar avem timp toata iarna sa planuim noi trasee.
Multumim gazdelor care ne-au pregatit un traseu interesant.
Traseul a fost:
http://www.bikemap.net/ro/route/2852076-in-jurul-pitestiului/#/z14/44.86487,24.8503/terrain
sau
http://www.mapmyride.com/routes/view/583365222