O iesire cu peripetii – Caciulati-Moara Vlasiei-Gruiu si retur

          No, am ramas dator cu iesirile din toamna tarzie. Astea au fost mai degraba motiv de iesit la mici, la Gruiu.

           Prima dintre ele a fost cu plecare din Caciulati, am continuat prin Moara Vlasiei, apoi Lipia si cap de linie la Gruiu. S-a intamplat aproape de sfarsitul lui octombrie, cand, speram noi, adica je, MaC@ si doamna dansului, sa vedem un amestec unic de culori. Ne-a iesit partial, adica ceva impresii frumoase am avut numai in padurea de langa Manastirea Caldarusani si numai la intoarcere.

          Am lasat masina la o terasa din Caciulati. La stabilirea necesarului de diverse s-a tinut cont de prognoza , adica soare si in jur de 17 grade – rezultatul a fost ca am lasa bluzele mai groase in masina, plecand numai in tricou.

Prima parte imi era necunoscuta, dar din Moara Vlasiei am recunoscut drumul. Era comun cu iesirea din vara, cea pe cursiera.

        La scurt timp dupa ce am virat stanga, spre Caldarusani, am avut primele moment interesante. Primul a fost un tip care alerga de unul singur, al doilea ceata deasa care nu era in program. Norocul meu a fost ca Maria avea in rucssac o vesta care s-a dovedit de mare ajutor.

         Pauze scurte pe traseu, fara poze, dar scopul final era sa ajungem cat mai repede la restaurantul pe care il tot auzeam laudat, adica in Gruiu. La intrare chiar era specificat, grafic, ca este prietenos cu bicilistii.

          Pana aici nu prea am avut chef de poze, din cauza cetii.

         Mancarea s-a dovedit a fi suuuuuper buna. Mici, cartofi taranesti, carnati…..festin udat din plin cu bere (fara alcool).

         Cat am stat noi la mancare domnul Soare a binevoit sa isi faca aparitia. Am plecat pe acelasi drum sperand sa putem sa facem si cateva fotografii. Si am reusit.

              Insa avea sa urmeze inca o surpriza neplacuta. Dupa o lunga perioada am hotarat sa iau cu mine camera foto. Insa, in padurea Caldarusani, am avut surpriza neplacuta sa constat ca acumulatorii sunt terminati, asa ca am reusit sa fac o singura fotograafie. Restul au fost facute tot cu telefonul.

           Au mai urmat alte pauze pentru fotografii apoi directia masina. Unde ne astepta o alta surpriza. Nu vroia sa porneasca. Bateria moarta. Am intrebat pe cativa localnici de cabluri de current dar degeaba. Pan la urma a plecat impinsa. Apoi tot drumul am auzit un sunet ciudat din zona motorului.

         Intr-un final am reusit a ajungem acasa fara probleme, dar dupa o scurta pauza de cumparaturi sportive.

La cirese

O alta revenire.

Adica m-am intors intr-o zona in care am mai fost.

Planul initial a fost sa mergem la Pucioasa, pe traseul de concurs. Ne anuntasem trei ,dar, in seara de dinaintea plecarii, Marius a renuntat. Am ramas doar eu cu MaC®.

In dimineata plecarii, cat timp am urcat biclele pe masina, am hotarat sa alegem un traseu mai aproape de casa, si, poate mai usor. Asta era in capul nostru, realitatea dovedindu-se cu totul alta. Asa ca i-am propus sa mergem intr-o zona in care el nu mai calcase, dar pe care o stiam de la o tura anterioara. Asa ca am hotarat sa mergem panga Plopeni, pe traseul concursului Livada cu ciresi, organizat de cei de la Riders Club.

Am lasat masina in Paulesti, foarte aproape de punctul de start al concursului.

Nu sunt prea multe de povestit. Tot traseul este prin padure, doar o mica portiune, aproape de final, trecand printr-un sat, Gageni. Asadar, trebuie sa fiti pregatiti cu apa si mancare.

Traseul a debutat prin livezile de peri, nu de ciresi, dintre Paulesti si Cocosesti, pe un drum de pamant, dar am avut parte de o prima ratacire, marcajele nemaifiind atat de vizibile, dar si din cauza peisajelor care iti fura gandurile. Urcari si coborari frumoase, uneori grele, iar la iesirea din padure, catre valea Teleajenului, o coborare cam nasoala. 

Initial am urmat poteca vizibila, dar gresita.

         Ne-am intors pana am regasit traseul. Urma o coborare pe valea unui torent, printer bolovani. Am preferat sa stau cuminte. Odata coborati, langa albia Teleajenului, ne-a luat in primire un dulau de la o stana din apropiere, insa s-a dovedit ca vroia ceva de mancare. A stat sa il mangaiem, a mancat si am dat peste un ciclist stabilit cu cortul. Venise sa adune catina. Am profitat de ocazie, am mancat, am cules cateva boabe de catina si am plecat. Marcajele nu se mai vedeau, asa ca am ratat drumul. Ne-am reorientat si am reusit sa gasim drumul corect. Cu aceasta ocazie am constatat ca urma sa lucram la roata din spate, la bicicleta mea. O ramura plina de spini isi gasise sa isi faca de lucru chiar in cauciucul meu. Fiind tare, am continuat si am intrat in padure. A reinceput urcarea, pe o poteca de pamant, cu destul de multe pietre, asa ca o buna portiune am mers pe langa. Gadgeturile colegului ne spuneau ca urcam cu 23%.

        Ajunsi in varf am hotarat sa facem pana, ocazie cu care am constatat ca aveam doua gauri. In acest timp furnicile vroiau sa ia in stapanire rucsacul meu.

Am plecat mai departe si am dat peste o coborare in cap. Scurta, dar periculoasa, insa Mac a facut-o calare. 

Imediat a urmat o urcare pe un drum in lucru. Luuunga si abrupta. Am continuat o vreme pe teren drept, suficient sa ne recaptam fortele.

Si a venit. Data trecuta cand fusesem pe aceste meleaguri, am parcus o portiune in urcare despre care gandeam ca ar fi genial la coborare. De aceasta data a fost in directia corecta. O coborare superba, lunga, viraje, numai prin padure. GENIAL. Pentru coboorarea asta, dar nu numai, imi dorisem sa revin. Mai vreau inca o data, cel putin.

La capatul coborarii am revenit pe malul Teleajenului, in apropiere de Boldesti-Scaeni. In aceasta portiune Mac® era sa o pateasca rau. 

A luat in plin un ciot, insa a scapat cu sperietura.

Am continuat si in scurt timp am avut parte de o noua urcare. Pe un drum cu sleauri, insa am descoperit ca traseul urca pe mal si continua frumos printre copaci. Cand am crezut ca am scapat, a inceput o urcare care ne-a stors. Am facut o pauza, dar am constatat ca inca avem de urcat. Am reusit.

Rasplata avea sa apara curand. Am avut parte de o coborare superba pe o potecuta printe livezi, dupa care ne-am hotarat sa intram in Gageni pentru o prima pauza de bere, meritata, spunem noi.

Am facut o pauza mai lunga, am si mancat si am luat cu asalt ultima urcare. Am revenit pe drumurile de pamant si am facut urcarea printre livezile care populeaza dealurile din jur.

La jumatatea urcarii am facut pauza (stiam de la plecare ca o voi face) pentru cateva fotografii cu panorama care avea in fundal muntii.

Am plecat mai departe si, foarte aproape de final, la iesirea din padure am avut parte de o coborare in viteza.

Ajunsi la masina am constatat ca ajungem prea devreme acasa, asa ca am hotarat sa ne urcam iarasi pe caluti, dupa ce am lasat bagajele in masina, si am pornit in cautarea unui stabiliment propice pentru a scurge in noi un suc de hamei. Gasit, rezolvat problema si retur la masina, apoi directia casa.

Cei care nu au vrut sa mearga au ce regreta. A fost fain.

Musatesti-Gruiu-Nucsoara-Poienarei 10-11.09.2017

Septembrie.

A venit toamna, sau…poate ca inca nu se grabeste. A venit, cu siguranta, concediul.

Pentru o saptamana ne-am relocate langa Curtea de Arges. Aveam in plan o urcare pe culmea Malita. Din pacate, din lipsa de parteneri , am fost obligat sa abandonez acest proiect.

Avand in vedere aceasta situatie neplacuta, impreuna cu un nepot, am ales sa facem o tura prin satele vecine, pe un traseu pe care vroiam sa ajung inca de acum cativa ani.

Am plecat din Musatesti pe terasamentul fostei cai ferate, dar dupa maxim doi kilometri am fost nevoiti sa iesim pe sosea. 

Drumul fusese inchis de localnici. Am mers cativa kilometri buni, pana cand am ajuns in Uleni. Aici am reusit sa scapam de asfalt iesind in stanga, catre Galesu. Dupa o urcare care m-a dat peste cap, am facut la dreapta , urmand sa coboram in Cosaci.

A fost coborare frumoasa pe ulitele pustii ale satului.

La capatul coborarii am iesit din nou in drumul judetean, pe care l-am urmat pana la iesirea din Bradetu.
Imediat ce am intrat pe drumul nemodernizat, a inceput si urcusul cel mai dur. Pietrisul mult de pe jos, amestecat cu nisip, in combinatie cu serpentinele, ne-au facut sa mergem destul de mult pe langa biciclete. 

Din fericire, am scapat destul de repede. Odata stabilizat terenul, am incalecat facand opriri numai pentru fotografii. Inainte de a intra in Gruiu ne planuisem sa ocolim satul prin partea nordica, insa, din cauza felului cum arata drumul am preferat sa mergem prin sat.

 Drumul urca in continuare, asa ca problemele mele au continuat. Era clar ca e ceva in neregula cu mine. Transpiram abundent, nu aveam forta sa urc, totul era pe dos. Sau, poate ca, tineretea partenerului impunea un ritm prea alert.

In sfarsit, am reusit sa ajungem si in Nuscoara, ocazie cu care am revenit pe sosea. Care sosea, in coborare fiind, ne-a facut sa uitam de planul initial, adica sa coboram in Slatina, tot pe forestier. Am facut o pauza, la lacul Invartita. Aici am zabovit ceva mai mult, am mancat, m-am schimbat, am facut multe fotografii, dar a trebit sa mai si plecam.

A urmat o coborare nebuna pe sosea, pana in Sboghitesti, dar nu inainte de a ne opri la un monument pe care l-am imortalizat.

Frumos, noroc ca drumul era liber. Am mai facut o scurta pauza la biserica din Corbi pentru fotografii.

Apoi am continuat pe sosea pana la virajul care dreapta catre Poienarei. Am facut o singura pauza la un izvor unde ne-am umplut bidoanele de apa.

Imediat ce am intrat pe drumul catre Poienrei am avut in fata un indicator care m-a ambitionat: urcare cu 16%. Pana cand panta nu s-a domolit nu m-am dat jos. Lungimea acestei bucati a fost undeva in jur de 1 kilometru. Parea ca imi revenisem, nu mai simteam moleseala din prima parte a zilei.

Dupa o pauza mai lunga, in care am bagat la ghiozdan, am plecat mai departe.

Aplicatia pe care urmaream track-ul ne anunta ca inca mai avem de urcat destul de mult. Drumul, totusi, era destul de plat, dar in scurt timp am dat peste un nou indicator: 12%. Ata ete. Satul este curat, ingrijit, cu privelisti frumoase, asa ca drumul a fost placut, imaginile ne-au distras atentia de la urcare. Imediat ce am iesit din sat s-a terminat si urcarea, dar si asfaltul.

Am mai facut o pauza pentru cateva fotografii

si am pornit la vale. Drumul de pamant batatorit, plin cu pietre ne-a facut sa coboram cu grija. A fost o coborare destul de abrupta si solicitanta, chiar daca nu foarte lunga. A existat un moment cand, din cauza bolovanilor, am preferat sa ma dau jos.

Odata cu intrarea in Uleni, am revenit pe drumul asfaltat si apoi pe judeteanul pe care am urcat iar de aici talpa pana acasa, cu revenirea pe aceeasi cale ferata. Cu 100 de metri inainte de finis era sa o patesc. Un cal era legat de gard si s-a apucat sa treaca pe calalta parte a drumului chiar cand treceam noi. Nu a lipsit mult ca funia cu care era legat sa se ridice chiar sub mine…

A fost o iesire scurta, frumoasa, dar cu mai mult asfalt decat mi-am dorit.

Ma bucur, totusi, ca am apucat sa fac traseul, din cauza ca de curand am citit un articol care spunea ca in toamna care a trecut vor demara lucrarile la asfaltarea drumului ce leaga Nucsoara de Bradetu. Un alt castig pentru cursieristi, dar o pierdere pentru iubitorii de mtb.

A doua zi am mai facut o plimbare scurta. Am vrut sa redescopar un drum pe care nu mai fusesem de cand, copil fiind, mergeam cu bunicii la adunat fanul. Am mers prin catunele satului, pe acelasi terasament de mocanita, descoperind locuri mirifice. Din pacate a trebuit sa ne intoarcem acasa destul de repede. Totusi, mi s-a deschis apetitul pentru explorarea vecinatatilor. Asta va fi o tura viitoare.