Peris 2017

Urmatoarea iesire a fost in prima duminica din august.

Initial am vrut sa fac un traseu prin Bucegi, dar, din lipsa de parteneri am fost nevoit sa renunt. Din nefericire, unul dintre cei cu care as fi putut merge, a trebuit sa fie la serviciu dumnica dupa pranz, asa ca, impreuna cu inca un tovaras care putea sa mearga numai dimineata, am hotarat, la sugestia stimabilului Traveller sa mergem pe un traseu in apropierea Bucurestiului.

Ne-am strans la prima ora, eu, Traveller si MaC®, si am plecat in directia Peris.

Am lasat masina in fata garii, ne-am echipat si am purces la drum. Deja caldura incepea sa se faca simtita. Nu era decat 8:30 si noi incepeam sa fierbem.

Am mers in directia Ciocanari si am avut parte foarte repede de intrarea pe off-road (mai mult off decat road). Ocazie cu care subsemnatul a avut primele probleme. Noua sa nu a fost bine stransa in momentul montajului, din lipsa de cheie. Lasa ca o fac dimineata cand ajung la masina. Am uitat, ce, nu stiati? Ata ete. Dar, odata cu iesire pe drumul de pamant, a inceput sa se miste sub mine. Am facut o pauza in care am incercat remedierea problemei, insa au aparut niste viespi/albine care se tot agatau de noi. Am fugit repede pe marginea lanurilor de porumb si soreata si am alergat spre Burias. 

Pe camp am fost facuti de rusine de un tataie cu o antichitate de bicicleta. A zburat pe langa noi. Am trecut prin sat, si ajungem si la podul de peste Ialomita. Moment prielnic pentru o sedinta foto. Nu l-am ratat.

Mergem mai departe si intram pe asfalt in Poienarii Burchii. Dupa o lunga consfatuire, care a durat fix cateva secunde, am hotarat sa oprim la primul stabiliment unde sa ne adapam. Asa am facut.

Cand am ajuns noi, eram singurii clienti. Probabil ca biticlele au ceva megic: in cateva minute era roi de biciclete, parca se apropia startul unei curse imporante. Batrani, femei, accidentati s-au strans in jurul nostru.

Odata terminata pauza, am continuat, dar pentru scurt timp, intrucat am descoperit un monument. Lasat in paragina, logic, doar suntem in Romania.

Urmatorul popas l-am facut la manastirea Pissiota. Am oprit, am vizitat-o numai pe exterior (din cauza ca am ajuns in timpul slujbei nu am mai intrat) si am plecat mai departe.

Am plecat mai departe si am profitat ca drumul e pustiu ca sa putem merge pe contrasens ca sa ne ascundem de arsita soarelui. In Poienarii Rali am oprit sa facem si cateva fotografii cu un tren , apoi am dat bice calutilor catre lunca Ialomitei. 

La intrarea pe drumul de pamant am avut neplacuta surpriza sa constatam ca cineva se jucase cu tractorul, asa ca drumul este nerecomandat celor care au in desfasurare lucrari dentare. Pana la podul pietonal ne-au clantanit dintii de ziceai ca sunt multe grade sub 0.

Pe pod ne-am facut de cap: mers pe bicicleta, poze multe, mai ca trageam si un pui de somn, dar ne grabeam.

Am intrat in Piscu, dar pentru scurt timp. Suficient cat sa “admiram” leii masivi, plini de stralucire aurie, de la intrarea in unele curti. La monumentul din centrul satului am virat la dreapta. Am continuat pe drumul de pamant in directia padurii, . Abia o asteptam. Inainte de a ajunge la marginea padurii am trecut si prin cartierul Poiana Florilor.

Incepusem sa simtim codul portocaliu. Odata intrati in padure am avut parte de multe urzici, foaaaaarte multi tantari, dar in general drum bun. Cu toate astea, imediat ce am ocolit o ramura groasa ce zacea pe drum, am dat intr-o groapa si buf, am dat de pamant. Din fericire, fara urmari grave.

Ca de obicei, am ratat o intersectie si ne-am trezit intr-o fundatura de dupa care a iesit un jandarm mai putin sociabil care nu ne-a dat niciun fel de ajutor. Ne aflam pe o limba de pamant intre doua lacuri. Ne-am intors si am gasit destul de repede iesirea salvatoare si cu asta am lasat si padurea in spate.

Imediat ce am intrat in Balteni am facut o noua pauza de alimentare, iar de aici nu a mai fost prea mult pana la masina.

A fost o tura placuta care ne-a lasat timp sa ne si facem treburile dupa pranz. In cazul meu a fost un somn bun.

Return to heaven

La sfarsit de iulie, la insistentele partenerilor de plimbare , m-am reintors la Stana lui Burnei. Planul initial era sa urcam pe culmea Malita, dar ploile cazute cu cateva zile inainte au facut sa nu fie posibil, asa ca ne-am repliat si am urcat pe valea raului.

Eram curios cum este cu bicicleta functionala.

De aceasta data am fost 6, din care doua fete. A fost o tura cu ritm lejer. Data fiind viteza de urcare, am avut timp sa savurez in liniste peisajele, natura, plimbarea.

Daca prima data m-am chinuit sa urc, mergand de multe ori pe langa bicicleta, sau suferind de sete, acum am urcat numai pe bicicleta, iar consumul de apa si mancare s-a injumatatit.

Am gasit acelasi loc frumos, dar mult mai populat .Prima data erau sub 10 masini, acum erau insirate pe marginea drumului mult peste o suta. In zona stanii am gasit foarte multe corturi.

De altfel, pe parcursul drumului am vazut foarte multe locuri unde erau picnicuri sau zone de campare.

Tot din cauza ritmului scazut, am ajuns, din nou, sa intarziem. Dar a fost frumos.

De aceasta data am putut sa ma bucur de coborare. Geeeeeniiiiiaaaaaalaaaaaaaa!

Odata ajunsi la masini, ne-am bagat cu biclele in rau, apoi ne-am asezat la masa la pensiunea din apropiere.

De aceasta data am batut toate recordurile: am ajuns la ora 1:00. Noaptea! Noroc ca a doua zi era duminica.

Razvad-Gorgota-Livezile-Doicesti-Priboiu-Malu Mierii-Glodeni si retur 20.08.2017

Iata-ne in explorarea unor taramuri noi.

Pentru prima data am ajuns in Dambovita, mai exact prin satele de pe langa Tagoviste.

Avand timpul limitat, dar mai ales din cauza faptului ca urma ca a doua zi sa plec la drum foarte devreme, am cautat un traseu mai scurt si cu dificultate medie.

Am profitat ca este aproape si am dormit pana tarziu, asa ca am plecat la drum cu fizicul odihnit. Am reusit sa plecam din Bucuresti abia dupa ora 10.

Punctul de plecare a fost satul Razvad, de unde ne-am urnit pe la pranz. 

 Desi peisajele erau faine, totusi inceputul a fost putin dezamagitor: pe harta parea foarte mult off-road, insa in primii 4 kilometri am stat pe asfalt. Bun calitativ, dar noi ne doream altceva. In primul sat intalnit, Gorgota, am virat la stanga si am intrat pe un drum de pamant relativ in regula, desi pe alocuri avea cam mult pietris. Din aceasta cauza, pe urcari aveam mereu probleme cu mentinerea echilibrului. Insa, dupa prima urcare mai serioasa prin padure, ne-am regasit intr-o poiana de pe creasta de unde aveam o priveliste superba asupra satelor din jur. Avea sa fie prima ocazie in care am constientizat ca toamna se apropie cu pasi repezi: iarba de pe dealurile din jur era déjà galbena, verdele disparuse.

Insa nu am stat prea mult timp in bataia soarelui, intrucat poiana alterna cu palcuri de padure, iar in scurt timp ne-am regasit la intrarea in satul Livezile.

Tot drumul a fost o alternanta de dealuri si vai, a fost o portiune superba. Dar, odata cu revenirea pe drumuri de pamant, am avut parte si de cea mai grea urcare a zilei, urcare ce a inceput inca din sat. La marginea satului Gusoiu am facut o prima pauza mai lunga, ocazie cu care am reusit sa gasesc si cateva mure, unul din motivele pentru care am ales o tura pe dealuri. Era cat pe ce sa le ratez, noroc ca le-am vazut cand ma urcasem pe bicla cu gandul sa plec. Le-am adunat, nu foarte multe, si am pornit la drum. Déjà era foarte cald iar noi mai aveam destul de mult din ucare. Drumul incepea sa se strice, pe alocuri il nivelasera cu piatra, dar pentru noi nu era chiar placut. Nici piatra, dar nici sleaurile nu ne faceau viata usoara. Intr-o alta pauza, la umbra unor garduri de vegetatie, printr-o fereastra am avut parte de o noua panorama a imprejurimilor.

Odata ajunsi in varf, am avut privelistea dealurilor si satelor din jur. Eram pe un fel de platou de unde puteam vedea frumoasa coborare ce ne astepta. Dar……din nefericire, cea mai interesanrta parte a coborarii era acoperita cu piatra, multa piatra. Am avut cateva momente in care roata spate fugea de sub mine, asa ca am lasat-o moale, asta pana cand panta s-a domolit in zona unei cariere(?). Cred ca explicatia drumurilor pietruite este nevoia accesului celor care fac intretinerea sondelor de pe aceste dealuri. Dupa cariera, odata cu revenirea pe drumurile normale, am intrat in satul Doicesti, unde dupa cateva minute, am intrat pe DN71, care face legatura intre Targoviste si Sinaia. Pret de 4-5 kilometri am avut parte de un trafic destul de urat, asta si din cauza calitatii asfaltului. Erau portiuni unde aveam un acostament de pamant destul de lat ca sa il putem folosi, dar si zone unde eram fortati sa mergem printre masinile care goneau, in conditiile in care drumul era destul de valurit, pe anumite portiuni.

Ajunsi in Priboiu, am scapat de acest cosmar si, imediat ce am virat dreapta, am facut o pauza mai lunga. Mancare, odihna, apa multa si intr-un final am luat in piept a doua urcare grea a zilei. Prima portiune era asfalt bun, insa nu pentru mult timp, adica pana in primul sat, Malu Mierii. A fost o portiune cu urcari si coborari faine, care ne-a ridicat moralul. Insa,insa, urma sa intram iarasi pe drumuri de pamant acoperite cu piatra. Peste toate, panta s-a ascutit. Deja Paul dadea semne clare ca nu mai poate. Mare parte din urcare a facut-o pe langa bicicleta. Nici pentru mine sau Laura nu a fost mai usor, de foarte multe ori eram nevoiti sa mergem pe langa bicle, din cauza pietrisului, combinat cu panta mare, nu ne puteam tine echilibrul.

Cu greu am reusit sa ajungem in varf, ocazie cu care am putut vedea o buna parte din traseu. Fain, coborare, drum bun, mai putin primi 30-40 de metri, pe care i-am facut pe langa caluti, erau in cap si plini de ……pietris.

Au urmat cativa kilometri de coborare pe pajisti, prin padure…genial.

Ne-am reintors in Glodeniul pe care il vizitasem cu cateva ore mai devreme, moment in care era cat pe ce sa ratam traseul. Am regasit traseul si am pornit la o plimbare de aproape 10 kilometri prin paduri si vai.

Insa, eram in intarziere si am hotarat sa scurtam traseul initial, prin Gorgota, mai ales ca urma inca o urcare grea. Am avut o urcare destul de lejera prin padure, dupa care am revenit pe asfalt, pe traseul pe care pornisem de dimineata, numai ca in sens invers. Singura pauza a fost la o fantana de pe marginea drumului, pentru a reumple bidoanele cu apa. 

Aceasta portiune a fost mai mult alergare contracronometru pentru a ajunge la masina si inapoi in Bucuresti. Iarasi am intarziat, devine obisnuinta.

A fost o tura superba, la plecare nici macar nu aveam idee ce frumos va fi. Zona merita revazuta. Foarte curand.