Intoarcerea la cursiera

            A venit si momentul asta. Fiind vorba de o portita de timp care nu a fost prevazuta, nu am reusit sa gasesc parteneri pentru plecare la munte, asa ca m-am bagat la o tura de asphalt. Am aflat de aceasta oportunitate cu o seara inainte. Am postat repede cteva anunturi pe retelele de sociializare, insa singurul care a raspuns a vrut sa mearga pe cursiera, dar asta am reusit sa o stabilim chiar in dimineata plecarii.

           Am stabilit ora de intalnire spre pranz si i-am spus sa aleaga un traseu si am plecat la drum fara multe discutii. Am iesit pe Calea Mosilor si apoi am tinut drept spre Colentina. Inainte de avion am virat stanga spre Voluntari si mai departe spre Stefanesti.

           Drumul a fost liber, sa ca am reusit sa tin un ritm destul de intens, in jur de 30km/h. Obisnuit cu vitezele de pe munte, nu credeam ca pot sa merg atat de mult cu viteza asta. Repede de tot am ajuns si la Dascalu.

           Inca odata mi s-a intarit convingerea ca cel mai bine este la munte. Asta din cauza aerului imbacsit de diferite mirosuri mai putin placate, dar si a lipsei de privelisti si a masiniolor, care, desi rare, erau prezente si ne poluau. Mai ales ca unii soferi considera ca drumurile le apartin.

           Ajunsi in Dascalu am facut o prima pauza pentru a manca ceva, plus niste cumparaturi pentru drum. A fost si ocazia pentru o prima fotografie:

           Mai departe am virat stanga spre Moara Vlasiei. Drumul in continuare foarte liber, aadar am putut sa mentinem un ritm destul de ridicat. Am virat stanga si am apucat in directia Lipia si, dupa ce am trecut podul e peste A3, am continuat spre Gruiu. Cu aceasta ocazie am verificat si traseul initiatic pe care il aveam in plan sa il facem in urmatoarele satamani impreuna cu un coleg de tura mai vechi si cu partenerele.

           Odata trecuti de Gruiu am ajuns si la capatul turei, la Snagov. Am facut o pauza mai lunga si am stat sa mancam.

           Dupa circa o ora am hotarat ca e cazul sa o luam din loc. Am mers pe acelasi drum pe care am venit, pana in Moara Vlasiei. Fiind obisnuit sa fac multe fotografii, dar eavand ocazii, am profitat ca se puteau vedea dealurile subcarpatice si, pe podul de peste autostraa am oprit sa facem cateva fotografii.

           Aproape de manastirea Caldarusani colegul a avut parte e o surpriza neplacuta: a inceput sa auda un sunet ciudat la roata din spate. Am oprit pe podul care trece peste lasi am constatat ca ii aparusera niste galme pe roata.Motiv bun pentru inca doua-trei fotografii.

           A scos putin aer din roata si a decis sa mearga mai incet. Dupa cateva minute am auzit un pocnet: una dintre basici se sparsese, iar cea de a doua disparuse.

          Ajunsi in Moara Vlasiei aveam doua posibilitati: ori inapoi prin Dascalu, ori prin Caiulati, pe ambele cai putand ajunge in Tunari. La insistentele mele am hotarat sa mergem prin Caciulati, iar la intrarea in Balotesti sa viram dreapta.

          Fiind pe drumul care se intersecta cu DN1, prêt de aproape 10 kilometri, pana am virat dreapta, am avut parte de un traffic simtitor mai intens. Insa am scapat odata ce am intrat pe drumul spre Tunari.

          Mai departe am vut un drum liber, drept, singurul moment care ne-a scos din monotonie fiind pauza in care am oprit sa filmez cateva avioane care aterizau.

          Am dat bataie, am mai facut o pauza in Tunari pentrua cumpara apa, apoi am bagat mare spre Pipera si inpoi la Masina.

          A fost o iesire placuta, asta datorita norilor care au tinut soarele departe de noi, aproape tot drumul, fapt care a facut ca temperature sa stea sub 30^oC.

         In total am strans 95 de kilometric, noul meu record de distanta.

         Acum gandurile se indreptau spre sfarsitulde saptamana si, inevitabil, munte.

Pe langa Vidraru

         O iesire cu intalniri nedorite.

         S-a petrecut la inceput de iulie. Locatia a fost pe langa Vidraru.

         De aceasta data am fost numai patru: eu, Sorin, Paul si Florin.

        Pe nepot l-am luat de acasa, apoi ne-am intalnit cu Sorin, urmand ca pe Florin sa il culegem de pe autostrada. Surpriza a fost la intalnirea cu Florin. Acesta a crezut ca facem o tura de asphalt, asa ca a veit pe cursiera. A hotarat ca daca nu poate face traseul, se va plimba pe asphalt, urmand sa ne vedem la sfarsitul turei. Din fericire a facut fata fara problem.

       Drumul a fost linistit, mai ales ca in urma cu un an s-a refacut covorul asfaltic intre Pitesti si Curtea de Arges. Singurele opriri au fost in Curtea de Arges pentru alimentarea particpantilor si o alta la putin timp pentru alta alimentare, de aceasta data a masinii.

       Am debarcat in parcarea  de dinaintea  tunelului care intra pe baraj, pozele  de rigoare si am inceput calatoria. 

         Prima parte a traseului, care merge pe langa baraj este rupta, tandari, praf sau cum vreti sa ii mai spuneti. Nu o recomand masinilor. Dar in scurt timp aveam sa parasim barajul virand la stanga spre Cabana Calugaritei, sau mai bine spus ce a mai ramas din ea.

         Drumul este in permanenta urcare, insa pe un forestier de o calitate buna. Importanta este natura si linistea care ne inconjura. Era un inceput frumos dupa aproape 10 kilometri de urcare continua a aparut si prima potiune de drum plat sau in coborare. Tot drumul pana sus am urcat numai prin padure, parca eram prin tunel.

         La scurt timp dupa intersectia cu drmul care ii ducea spre Cabana Cumpana pe trei dintre fostii parteneri cu care am fost la Stana lui Burnei, am avut parte de o privire de sus asupra unei poieni imense.

        Am reintrat in padure. Sus, jos, sus si cand am ajuns jos, intr-o vale laterala l-am vazut: Mos Martin era la masa. Am franat brusc, a ridicat capul si prêt de o fractiune de secunda ne-am privit in ochi. Eu déjà ma retrageam, asa ca nu cred ca a inteles ce se intampla. I-am oprit pe ceilalti trei, le-am spus cine se afla dupa coltul vaii si am inceput negocierile. Eram in fundul unei vai. Daca ne intorceam trebuia sa urcam, daca mergea,m inapoi trebuia sa urcam. In stanga era el, iar in dreapta rapa. Ama stat cateva inute, timp in care am si aruncat cateva petarde si, timid, ne-am facut curaj sa vedem daca ne mai asteapta dupa colt. Din fericire nu mai era. Ce facem? Pana la urma am hotarat sa ne continuam traseul, in scurt timp trebuia sa inceapa coborarea spre lac.

        Si tot mergeam si mergeam, dar nu se vedea nici urma de drum in dreapta. In graba noastra nu mai verificasem traseul pe telefon, combinat cu peisajele care ne tot furau ochii, am trecut de mult de acea iesire pe dreapta.

 Ne-am sfatuit, am mai mers inainte inca vreocativa kilometri in speranta ca vom reusi sa ajungem la drumul care sa ne scoata la Cumpana, insa la un moment dat am renuntat. Ca directie generala eram in urcare, desi am avut parte si de o coborare luuuuunga.

         Pana la urma am decis sa ne intoarcem si sa cautam drumul pe care trebuia sa apucam. Deal vale, deal vale si pana la urma am reusit sa gasim iesirea.

        Drumul era plin de iarba si, mai mult, din el se desprindeau alte trei. Am reusit s ail identificam pe cel correct, isa si acesta se desparte in alte doua dupa prima suta de metri. Cand intr-un final am reusirt s ail gasim pe cel corect, am constatat ca este plin de vegetatie, cel putin partea pe care o puteam vedea. Daca partea care urma o fi fost buna, teapa noastra. Am hotarat sa ne intoarcem pe drumul pe care am venit. Adica pe teren minat. Asta e. Galagie multa si poate avem noroc sa il speriem. Din fericire, nu ne-am mai intalnit, dar pe drum ii vedeam balegile proaspete.Sleiti de puteriam reusit sa ajungem in varf si a urmat o coborare nebuna pana la baraj, intrerupta de intalnirea cu un caine ciobanesc care a preferat sa ne ignore. Am continuat coborarea si am ajuns pe malul lacului. Stiam ca ne asteapta inca o urcare destul de grea, in conditiile in care eram destul de obositi, asa ca am mai facut opauza de odiha si poze.

          Apoi a urmat asaltul final pe acea portiune rupta. Intai am urcat, apoi pe coborare a trebuit sa ne punem frau la caluti, druml era prea rupt si riscam sa sarim direct in lac.

          Cand am ajuns la masina, era ora la care ar fi trebuit sa ajungem in Bucuresti. Am facut o pauza mai lunga, timp in cae ne-am revazut cu fostii parteneri care terminasera si ei tura.

        Inca o data am intarziat. Cel mai grav a fost ca am ajuns acasa la miezul noptii si la 4:30 m-am trezit ca sa plec la serviciu. La Slatina.

          A fost o tura frumoasa in care am strans peste 46 de kilometri.

Manastirea Bolintin

 Urmatoarea iesire a fost una foarte usoara, mai putin bicicleta, mai mult stat in padure la aer curat si vizitat manastiri.

Plimbarea a fost in apropiere de Bucuresti, la Manastirea Bolintin.

Manastierea se afla in vecinataea unei paduri pe care ne propusesem sa o exploram.

Gps-ul ne-a scos prin Mihailesti pe un drum judetean foarte putin circulat, prin sate cochete. Insa, in apropiere de Bolintin-Vale am avut neplacuta surpriza sa intram pe un drum distrus/in reconstructie, pret de cativa kilometrii buni. Dupa Bolintin drumul s-a mai ameliorat, dar ultimii 3-4 kilometri au fost pe un drum de pamant peste camp. Aceasta portiune nu o recomand dupa ploi, sau celor cu masini joase.

Manastirea este asezata intr-u loc fain, la marginea padurii.

Dupa o scurta vizita ne-am reintors la biciclete. Ne-am plimbat prin padurea pustie, am mancat fucte din pomii aflati pe marginea drumului, ne-am aerisit, ne-au papat tantarii la fiecare oprire si ne-am intors la masina sub amenintarea ploii. Care a si venit,exact cand schimbam cauciucul de la roata din spate, cel care mi-a dat batai de cap (pene) la ultimele 3 iesiri. Pana la urma, ne-am plimbat pe drumul care strabate padurea in lung, explorarea cararilor si drumurilor laterale fiind lasata pentru o ocazie cand va fi mai uscat.

Odata cu oprirea ploii am terminat de schimbat cauciucul, am montat bicicletele si am plecat catre casa.

De aceasta data am ales drumul care ne scotea din Bolintin catre autostrada, drum care s-a prezentat in conditii mult mai bune decat cel pe care am venit. Aceasta este si recomandarea pentru cei care vor sa ajunga la manastire sau sa ia o gura de aer curat in mijlocul padurii.

Inceput de Cuptor pe langa Plopeni

 Inceput de iulie. Se anunta cod portocaliu de caldura. Pentru tot sudul tarii se vorbeste de 40 de grade minim. Deci ce facem? Fugim la padure.

De aceasta data am fost doar doi, alaturandu-se demersului Iulian.

Ne-am hotarat sa mergem undeva mai aproape, asa ca am ales o tura in apropiere de Ploiesti, care ne promitea muuulta padure, implicit racoarea cautata.

Am lasat masina intr-o parcare din Cocosesti si am pornit la drum. Traseul incepea pe asfalt, dar in foarte scurt timp se intra pe off-road, printr-un tunel de vegetatie., parcurs partial pe langa biciclete.

Pe aici s-a intamplat prima belea. Iulian a pierdut ciclocomputerul. La iesirea din padure ne-am gasit intre liziera si un camp plin de flori, moment prielnic pentru prima serie de fotografii.

Pana la revenirea pe traseul oficial (da, am pornit intr-o directie gresita, dar mai spectaculoasa decat plimbarea pe asfalt printre case) am avut de parcurs cam 200 de metri pe un drum pe care cineva incerase sa discuie. Revenire la traseu s-a facut in punctul in care s-ar fi terminat si asfaltul, asa ca am avut parte de o continuare pe un drum de pamant, prin padure. Pe anumite portiuni drumul era acoperit cu piatra, probabil urma sa fie asfaltat. La urmatoarea raspantie am intrat si pe traseul unui concurs. In acest moment am ratat din nou directia, fiind furati de tentatia unei coborari frumoase. Norocul a fost ca mi s-a parut ciudat sa ne apropiem atat de repede de Plopeni, in conditiile in care stiam ca trebuie sa stam destul de mult prin padure. Ne-am intors si, o perioada am fost pe traseul de concurs. Nefiind grabiti, scopul era sa stam la umbra, am bantuit prin padure destul de mult.

Pe anumite portiuni ne-am reintalnit cu concurrentii, numai ca din sens opus.

In momentele in care mai ajungeam in marginea padurii aveam in fata privelisti faine, motiv pentru alte pauze.

Dupa ceva vreme, a trebuit sa iesim dn padure si sa ajungem in Plopeni. Am facut un scurt popas pentru aprovizionare la un magazin, ocazie cu care am vazut cum arata o explozie de cauciuc. Stateam linistit, langa biciclete, mancam si aud un pocnet dupa care vad cum camera se goleste de aer. Aproape instantaneu. Ne-am ascuns la umbra unui pod, soarele déjà frigea, si am scos camera. Nu am avut ce sa repar, aparusera instant doua gauri ce nu pareau a se purtea rezolva, asa ca am schimbat camera.

Am continuat traseul si am intrat din nou in padure in ceea ce se dorea un traseu spre Cocorasti, dar am constatat ca drumul se infunda. Din fericire am avut parte de o portiune de padure cu copaci mai rari, ocazie de care am profitat si am bantuit fara o tinta anume, bucurandu-ne de racoare si liniste.

Dar a trebuit sa ne intoarcem, asa ca am revenit in Plopeni si am reintrat pe traseul propus initial.

Acest traseu ne-a scos pe malul Teleajenuui intr-un loc in care Iulian a si facut o baie. In zona e o poiana in care localnicii ies la picnic. Noi am mers pe dig pana la revenirea in padure. Din nou am avut probleme cu traseul. Se tot infunda, asa ca am hotarat sa intram pe marcajul de la concurs, in tentativa de a reveni pe traseul normal. Ne-am plimbat prin padure, urcari faine, liniste, dar si momente mai neplacute. De aceasta data am pierdut lanterna cu electrosocuri. Mi-am dat seama de acest fapt la iesirea din padure, in momentul in care am auzit cativa caini care latrau. Am facut cale intoarsa in padure in speranta ca o voi recupera. Nu s-a intamplatr, asa ca am renuntat la ea si am continuat drumul spre masina.

La intrarea in Cocosesti am hotarat sa nu tinem track-ul, ci sa mergem pe unde am venit, sperand ca vom recupera macar ciclocomputerul, lucru care s-a si intamplat.

Am revenit la masina si am refacut rezervele de apa. Am baut in acea zi aproape 6 litri de apa.

A fost o iesire faina intr-o zi prea calduroasa ca sa stam in oras.

Stana lui Burnei 25 iunie 2017

 Luna iunie avea sa fie prima din acest an in care am avut parte de doua iesiri.

A fost o tura pe care vroiam sa o fac inca de acum 4 ani, o urcare pe valea raului Doamnei, pe Valea Rea, pana la Stana lui Burnei.

De aceasta data am fost 5 participanti, care ne-am hotarat cu foarte putin timp inainte, era cat pe ce sa ratam iesirea.

La sfarsitul turei trecute am avut o problema care a ramas nerezolvata: lantul nu mai urca pe foaia mare. Nu m-am complicat sa remediez problema, asa ca, impreuna cu unul dintre tovarasi, am incercat ceva mestereala care s-a sfarsit rau: am ramas pe o singura foaie. La scurt timp dupa debutul turei aveam sa constat ca si schimbatorul de pe spate s-a suparat: nu mai puteam sa chimb decat 3-4 pinioane.

In conditiile date a fost o tura cumplita. Nu aveam de gand sa renunt, asa ca am strans din dinti si am mers inainte.

Primul moment notabil in aceasta tura a fost barajul, loc unde am facut o pauza mai lunga si fotografiile nelipsite.

Insa curand panta a inceput sa se ascuta, efortul depus a fost tot mai mare. In aceste conditii am ramas repede fara apa, asa ca am fost nevoit sa ma aprovizionez de la torentii care curgeau pe versantul vaii. Ceva impuritati, dar a fost in regula. La un moment dat am luat apa chiar din rau.

Desi am facut pauze destul de dese, a fost greu, iar capatul urcarii parca nu mai vroia sa vina. Noroc cu peisajele ce ne inconjurau.

In apropierea varfului, din cauzele tehnice mentionate anterior, am fost nevoit sa urc pe langa bicicleta. Dar am ajuns in varful urcarii si peisaje superbe ne asteptau. Printr ele doua cascade superbe.

E un loc care merita vizitat. Superb. Toata oboseala a fost uitata.

Avand invedere ca déjà ora de intoarcere la masina era depasita, dupa o ora de liniste am purces din nou la drum.

Am inceput cu o coborare de multi kilometri, foarte faina. Din pacate, nu putea sa lipseasca si bomboana de pe tort: la scurt timp dupa inceperea coborarii am facut pana. Exact cand era mai frumos.

Am rezolvat-o si am dat bice. Nebunie!!!!

Dupa ce coborarea s-a domolit, au venit momentele nedorite cand trebuia sa facem scurte urcari. In conditiile in care problemele de la bicicleta mea se agravasera, eu nu mai aveam disponibil decat un singur pinion. Crunt. Dar am reusit sa ajung la capatul turei.

Am stat sa mancam la o pensiune unde parcasem masinile, am spalat si bicicletele cu aceasta ocazie si am plecat la drum aproape de lasarea noptii.

Acasa am ajuns, din nou, la miezul noptii.

La sfarsit am adunat cam 75 de kilometri grei, munciti, de care nu am putut sa ma bucur pe deplin.